Mereu am considerat că este foarte important cum intri în
viață, cum pornești. Acum această considerație se clatină serios. Voi reveni
asupra acestei indecizii, acestei asimetrii inverse liniarității pe care mi-a
oferit-o întotdeauna rațiunea, mai precis luciditatea ei...
Înzestrarea genetică, confortul muncii sau dedicația predecesorilor
noștri și generozitatea Divinului sunt argumentele suficiente pentru a ne afla
deasupra norilor, bine înfipți în eterul lor. Răsfățul vieții ne obișnuiește cu
confortul succesului facil, cu aplecarea spre iluzia invincibilității, însă și
în cel mai ignorant mod cu putință, nu ne pregătește pentru prima prăbușire,
pentru că doar prima contează, tocmai din banalul motiv că ar fi pentru prima
dată când viața ne scutură, ne ceartă, ne pedepsește pentru ignoranță și
superficialitate. Bună treabă, asta cu îmbrăcatul lingvistic frumos al eșecului;
în realitate acest eșec poate fi fatidic pentru cei care nu au primit nimic în
plus față de cele menționate anterior. Ceea ce le lipsește celor care clachează
se regăsește cu prisosință în cei care pornesc în viață aflându-se sub nori, lipsiți
de grația soarelui. Pentru că această categorie, castă chiar, fiind majoritară,
va ști mereu să facă diferența dintre norii grei încărcați de ploaie, norii
cenușiu-indecis care îi țin suficienți de atenți și aplicați pentru a rămâne în
plasa decenței vieții, sau cei diafani care reprezintă doar simbolistica
eufemistică a fericirii. Întrebați-i pe cei concepuți ori începuți sub nori ce
este fericirea și veți înțelege de ce aceia care se află deasupra norilor sunt
atât de puțini și extrem de sensibili. Deasupra norilor sunt bolile domnești și
viciile în forma lor între educat și primitivism, sub nori primează holera,
ciuma și curvia, toate trei eufemisme pentru exprimarea caracterelor. Există o mare
tristețe și pentru cei care locuiesc deasupra: niciodată curcubeul, diafanul și
grotescul vieții, nu se așează deasupra norilor. Curcubeul apare sub nori, după
norii grei ai ploilor vieții. De sub nori curcubeul este o bucurie, temerară și
atemporală, deasupra norilor curcubeul este un tablou, un miracol al
închipuirii, ceva incert între ce bine îmi este după ce nu mi-a fost...
Revin la clătinarea gândului meu. Pentru că am cunoștință
despre cum este de ambele părți ale norilor, despre iadul și raiul
pământenilor. Categoric că vorbesc aici despre percepții individuale și
relative, dar vorbesc (mai precis gândesc scriptic) despre diferențele
ireconciliabile dintre cele două lumi. Preponderent am locuit sub nori, dar
asta pentru că mi-a stat în putința alegerii. Cel mai des am locuit pe coama
curcubeului, arareori m-am bucurat de albastrul siberian al lunii și poate mai
puțin decât arareori m-am topit în portocaliul tibetan al marelui soare. Și de
la fereastra imensă și mereu deschisă a locuinței sufletului meu, i-am văzut pe
mult prea mulți din lumea celor de deasupra căzând într-un definitiv absurd și
dureros; de-asemeni, i-am văzut pe mult prea puțini reușind să-și ia chirie
deasupra. I-am cunoscut pe toți care au speculat norocul ascuns între lumi, cel
aflat în eterul norilor. O ruletă înspăimântătoare, care ne povestește despre a
fi sau a nu fi, despre a fi fost și ar fi putut să fie! În clătinarea-mi am
primit o certitudine: contează de unde ne începem, dar cel mai abitir contează
unde ne așezăm în infima noastră lume și cărei lumi îi aparține propriul nostru
definitiv!...
Era să uit ceva foarte important! Cel puțin pentru mine! În eterul
norilor, Creatorul lumilor a urcat toate câmpiile de maci abandonate de către
călătorii Căii Lactee...
