marți, 29 martie 2016

Sub nori, uneori deasupra lor


         Mereu am considerat că este foarte important cum intri în viață, cum pornești. Acum această considerație se clatină serios. Voi reveni asupra acestei indecizii, acestei asimetrii inverse liniarității pe care mi-a oferit-o întotdeauna rațiunea, mai precis luciditatea ei...

         Înzestrarea genetică, confortul muncii sau dedicația predecesorilor noștri și generozitatea Divinului sunt argumentele suficiente pentru a ne afla deasupra norilor, bine înfipți în eterul lor. Răsfățul vieții ne obișnuiește cu confortul succesului facil, cu aplecarea spre iluzia invincibilității, însă și în cel mai ignorant mod cu putință, nu ne pregătește pentru prima prăbușire, pentru că doar prima contează, tocmai din banalul motiv că ar fi pentru prima dată când viața ne scutură, ne ceartă, ne pedepsește pentru ignoranță și superficialitate. Bună treabă, asta cu îmbrăcatul lingvistic frumos al eșecului; în realitate acest eșec poate fi fatidic pentru cei care nu au primit nimic în plus față de cele menționate anterior. Ceea ce le lipsește celor care clachează se regăsește cu prisosință în cei care pornesc în viață aflându-se sub nori, lipsiți de grația soarelui. Pentru că această categorie, castă chiar, fiind majoritară, va ști mereu să facă diferența dintre norii grei încărcați de ploaie, norii cenușiu-indecis care îi țin suficienți de atenți și aplicați pentru a rămâne în plasa decenței vieții, sau cei diafani care reprezintă doar simbolistica eufemistică a fericirii. Întrebați-i pe cei concepuți ori începuți sub nori ce este fericirea și veți înțelege de ce aceia care se află deasupra norilor sunt atât de puțini și extrem de sensibili. Deasupra norilor sunt bolile domnești și viciile în forma lor între educat și primitivism, sub nori primează holera, ciuma și curvia, toate trei eufemisme pentru exprimarea caracterelor. Există o mare tristețe și pentru cei care locuiesc deasupra: niciodată curcubeul, diafanul și grotescul vieții, nu se așează deasupra norilor. Curcubeul apare sub nori, după norii grei ai ploilor vieții. De sub nori curcubeul este o bucurie, temerară și atemporală, deasupra norilor curcubeul este un tablou, un miracol al închipuirii, ceva incert între ce bine îmi este după ce nu mi-a fost...

         Revin la clătinarea gândului meu. Pentru că am cunoștință despre cum este de ambele părți ale norilor, despre iadul și raiul pământenilor. Categoric că vorbesc aici despre percepții individuale și relative, dar vorbesc (mai precis gândesc scriptic) despre diferențele ireconciliabile dintre cele două lumi. Preponderent am locuit sub nori, dar asta pentru că mi-a stat în putința alegerii. Cel mai des am locuit pe coama curcubeului, arareori m-am bucurat de albastrul siberian al lunii și poate mai puțin decât arareori m-am topit în portocaliul tibetan al marelui soare. Și de la fereastra imensă și mereu deschisă a locuinței sufletului meu, i-am văzut pe mult prea mulți din lumea celor de deasupra căzând într-un definitiv absurd și dureros; de-asemeni, i-am văzut pe mult prea puțini reușind să-și ia chirie deasupra. I-am cunoscut pe toți care au speculat norocul ascuns între lumi, cel aflat în eterul norilor. O ruletă înspăimântătoare, care ne povestește despre a fi sau a nu fi, despre a fi fost și ar fi putut să fie! În clătinarea-mi am primit o certitudine: contează de unde ne începem, dar cel mai abitir contează unde ne așezăm în infima noastră lume și cărei lumi îi aparține propriul nostru definitiv!...

         Era să uit ceva foarte important! Cel puțin pentru mine! În eterul norilor, Creatorul lumilor a urcat toate câmpiile de maci abandonate de către călătorii Căii Lactee...              

luni, 21 martie 2016

Nepo(e)tul nimănui


Un răsărit se regăsește în tot
ceea ce nu-mi aparține,
în străinătatea stranie a ființei.
Întrebătoare-mi este și starea suferințelor
care mă definesc dincolo de mine.
Sunt suferinți comune,
dureroase,
pe care însă nu le simt.
Ploaia care cândva mă spăla de păcate,
însă acum,
cade perdea
peste ceea ce nu mai sunt.
Sau peste ceea ce sunt?
Ce sunt Doamne?!
Ce-ți sunt PreaÎnaltule?!
Ce, ori cine, vă sunt străinilor?!
Soarele mă vindeca de rănile ploii,
însă acum,
îmi arde din viul care mi-a mai rămas.
Îmi arde misterul ultimului zâmbet,
sarea lacrimilor irosite,
apoi pierdute,
răcoarea umbrei tale,
îndoiala ultimului sărut!
Unde sunt Doamne?!
Unde-ți sunt Divinule?!
Unde vă sunt trăirile, străinilor?!
Ceea ce mă vindeca atunci,
acum mă pedepsește,
mă condamnă la tardivul acestei ultime rostiri:
 - Nu regret nimic!
 - Nu mi-e nici măcar un dor!
 - Mi-e timpul nepo(e)tului! Cel al nimănui!...

luni, 7 martie 2016

Drumuri


         Nu putem exista, nici măcar o clipă, fără gânduri. Suntem aflați perpetuu într-o tendință, sau nehotărâții mai multora. Pe orice drum am apuca-o ceva ne schimbă, ne neliniștește sau ne satisface prematur. Pentru orice suferință sau bucurie există o cauzalitate care ne preocupă infinit mai mult decât țelul. Deși există o teamă în noi pentru cunoaștere, îndeobști pentru cea deplină, vrem să știm, să ne convingem, să ne înțepenim într-o certitudine. Se află multă agresivitate și nociv în această nevoie de cunoaștere, însă și foarte multă nepotolire. Fugim de mistic pentru că ne este în revolta fricii, dar ce poate fi mai convenabil în nerăspunsuri decât însăși ea, mistica? Și mă întreb: pe câte drumuri am apucat-o fără nevoia finalității acestora?!  Primi răspunsuri în orb și instinctual parcurgem calea osânditului la neîmplinire. Ne trebuie atât de mult?! Sau atât de puțin?!
         Știm doar că ne trebuie. Și mai știm că fiece drum, fiece povară ne pare cu fiece alt început o plăcere. Apoi?!... În față incertitudinea, dinapoia noastră abandonul și în stânga sau dreapta inimii calea spre următoarele incertitudini...  
         Rădăcinile noastre amplifică ramificarea simplei existențe, complicând-o într-un intens ireal, adeseori insuportabil. Și fiece ramură își suportă propria-i umbră! Și cu fiecare timp al unui gând trecut peste noi, devenim tot mai tomnatici, mai goi, mai aproape de iarna eternă...

miercuri, 24 februarie 2016

Scotch


         Timpul nu iartă pe nimeni. El nu are niciodată vreun interes. Știu că suna a ipocrizie însă timpul își urmărește menirea: curge. Cade în fiecare dintre noi cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare gând care ne străbate, apoi ne părăsește. Nici în cazul meu,timpul nu face vreo excepție. Este trecut de miezul nopții și somnul mă refuză la fel cum o face de vreo treizeci de ani. Mai devreme simțeam nevoia asiduă să mă sting în dependența de nicotină, așa că am ieșit pe terasă. Pauzele mele de viciu suportă mereu acompaniamentul unei licori. Mai mereu este cafeaua, dar în această seara nu. Nici cognacul. În această noapte târzie, în paharul meu de pe birou și-a făcut loc un scotch autentic, cu vechime de 12 ani. Nimic pretențios, un scotch pe care îl poți cumpăra din orice magazin, chiar și de la o alimentară de cartier de la parterul unui bloc. Nici nu știu dacă ceea ce apare pe etichetă este și adevărat. Mă refer la vechimea alcoolului distilat. Acei 12 ani. Chiar nu are relevanță pentru că este vorba despre timp. Despre minute, ore sau zile. În cazul de față mii, zeci de mii sau sute mii. Unități de măsură irelevante. Ca și timpul. Este irelevant. El contează doar dacă asortează destinului un eveniment major, o întâmplare pe care în majoritatea cazurilor o resimțim ca fiind vecină fericirii. Timpul are valoare doar în apropierea finalului de drum. Acel drum pe care îl parcurgem cu rostul sau nerostul vieții.
         Mai devreme, pe terasă, ținem paharul cu scotch în lumina lunii și studiam alunecarea lichidului gălbui pe pereții paharului. Acest gest se vroia doar o deparazitare a sinelui de gânduri. Nu sunt aceleași de ieri, foarte probabil cele de mâine, adică nu sunt obsesii. Sunt fulgerele necugetate ale conștiinței, fără puterea neîngăduitoare a introspecției. Chiar mă gândeam că am nevoie să scriu, că aș putea să scriu despre această stare a nimicului, a lipsei concretului ființial, copiindu-l în atitudinea literară pe Proust. Mai precis, să bat câmpii cu grația francezului care și-a permis savurarea mult prea înspre irosire a unor momente cotidiene care adunate se pot așeza în rastelul unor amintiri istovitoare prin lipsa lor de valoare. Poate nu știați, dar Proust avea vreo cinci prenume: Valentin, Louis, Georges, Eugene și Marcel. Dacă ar fi fost rus trebuia să-l apelezi cu toate aceste prenume la care adăugai pentru conformitate prenumele tatălui. Ca să-l chemi la masă, la o cafea sau, de ce nu, la un scotch, iroseai un timp aferent consumării unui viciu ușor, precum o sorbitură de scotch, sau o aspirare sățioasă din țigară. Însă să revin. La ce ne-ar folosi să ne amintim de nopțile nedormite, doar pentru că trupul s-a obișnuit cu odihna puțină? Ce mi-ar putea proiecta într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat senzația de căldură care mă străbate după o sorbitură de scotch? Avem deprinderi care formează reflexe și care ne pot salva cel puțin de ridicolul inutilității, dacă nu o fac pentru mult mai mult decât realizăm pe moment. În cazul meu aceste deprinderi mă inspiră în aprofundarea artei nimicului. Arta de a te irosi, a-ți irosi timpul primit în astă lume, timpul în care poți dărui ceva celor dragi, semenilor, sau timpul în care poți face ceva pentru tine. Pot continua așa aproape de ”la infinit”, dar tocmai acum, în timpul în care scriu, am realizat că totul a pornit de la o simplă sorbitură de scotch. Cine spune că viața este simplă, cu siguranță, minte! Sau nu știe despre ce vorbește!
         M-am decis să mă opresc din scris. Din gânduri. În același timp mă gândesc că nopțile mele sunt la fel. Nici zilele nu diferă foarte mult, doar că sunt mai vii în detașarea pe care mă forțează s-o adopt înspre un definitiv...       

sâmbătă, 20 februarie 2016

Trebuință


Cu cele ce m-am înnăscut
pornitu-m-am prin lume,
pe rând le-am luat, le-am priceput
cu trebuința-n brume;
cu cele ce m-am procopsit
am devenit bărbatul,
cu trebuința-n apetit
și împlinit păcatul.

Cu cele care mi le-ai dat
deprins-am agonia,
cu trebuința-n abnegat,
cuprind ataraxia;
cu cele care mi-au rămas
m-oi trece până la capăt
și în secunda dintr-un ceas,
din tine mă recapăt.

Cu cele toate care-au fost,
sau cele ne-ntâmplate,
o trebuință are-un rost,
să-mi fiu seninătate...

Amurgul ultimului dor


M-agăț de vânt,
de norii furtunilor,
sau de fiece apus de soare.
Vreau să fiu dus
cât mai departe,
de cel ce ți-am fost!...

vineri, 19 februarie 2016

Euristică


În piept se zbate-o aritmie surdă
și galopantă precum gândul,
dintre pasiuni, tu, cea absurdă,
îmi crești în suflet, tremurându-l;
și doare ca dintâia rană,
pe care stat-a un râu de sare,
din noaptea noastră, bacoviană,
ce-a mai rămas s-a ars în soare.

Degeaba mi-s cinstit în gesturi
și prin oniric te colind,
iubirilor le-am dat aresturi,
delict să-mi fie ce-oi poftind.
Acum, când nu mai e nimic de spus,
ori de făcut și de-mplinit,
din tot ce-ai fost ușor s-a dus
și tot ce-ți dau am măsluit...