Un răsărit se regăsește în tot
ceea ce nu-mi aparține,
în străinătatea stranie a
ființei.
Întrebătoare-mi este și starea
suferințelor
care mă definesc dincolo de
mine.
Sunt suferinți comune,
dureroase,
pe care însă nu le simt.
Ploaia care cândva mă spăla de
păcate,
însă acum,
cade perdea
peste ceea ce nu mai sunt.
Sau peste ceea ce sunt?
Ce sunt Doamne?!
Ce-ți sunt PreaÎnaltule?!
Ce, ori cine, vă sunt
străinilor?!
Soarele mă vindeca de rănile
ploii,
însă acum,
îmi arde din viul care mi-a mai
rămas.
Îmi arde misterul ultimului
zâmbet,
sarea lacrimilor irosite,
apoi pierdute,
răcoarea umbrei tale,
îndoiala ultimului sărut!
Unde sunt Doamne?!
Unde-ți sunt Divinule?!
Unde vă sunt trăirile,
străinilor?!
Ceea ce mă vindeca atunci,
acum mă pedepsește,
mă condamnă la tardivul acestei
ultime rostiri:
- Nu regret nimic!
- Nu mi-e nici măcar un dor!
- Mi-e timpul nepo(e)tului! Cel al nimănui!...
Răutate ��
RăspundețiȘtergere