Timpul nu iartă pe nimeni. El nu are niciodată vreun
interes. Știu că suna a ipocrizie însă timpul își urmărește menirea: curge.
Cade în fiecare dintre noi cu fiecare bătaie a inimii, cu fiecare gând care ne
străbate, apoi ne părăsește. Nici în cazul meu,timpul nu face vreo
excepție. Este trecut de miezul nopții și somnul mă refuză la fel cum o face de
vreo treizeci de ani. Mai devreme simțeam nevoia asiduă să mă sting în dependența
de nicotină, așa că am ieșit pe terasă. Pauzele mele de viciu suportă mereu acompaniamentul
unei licori. Mai mereu este cafeaua, dar în această seara nu. Nici cognacul. În
această noapte târzie, în paharul meu de pe birou și-a făcut loc un scotch
autentic, cu vechime de 12 ani. Nimic pretențios, un scotch pe care îl poți
cumpăra din orice magazin, chiar și de la o alimentară de cartier de la
parterul unui bloc. Nici nu știu dacă ceea ce apare pe etichetă este și
adevărat. Mă refer la vechimea alcoolului distilat. Acei 12 ani. Chiar nu are
relevanță pentru că este vorba despre timp. Despre minute, ore sau zile. În
cazul de față mii, zeci de mii sau sute mii. Unități de măsură irelevante. Ca
și timpul. Este irelevant. El contează doar dacă asortează destinului un
eveniment major, o întâmplare pe care în majoritatea cazurilor o resimțim ca
fiind vecină fericirii. Timpul are valoare doar în apropierea finalului de
drum. Acel drum pe care îl parcurgem cu rostul sau nerostul vieții.
Mai devreme, pe terasă, ținem paharul cu scotch în lumina
lunii și studiam alunecarea lichidului gălbui pe pereții paharului. Acest gest se
vroia doar o deparazitare a sinelui de gânduri. Nu sunt aceleași de ieri,
foarte probabil cele de mâine, adică nu sunt obsesii. Sunt fulgerele necugetate
ale conștiinței, fără puterea neîngăduitoare a introspecției. Chiar mă gândeam
că am nevoie să scriu, că aș putea să scriu despre această stare a nimicului, a
lipsei concretului ființial, copiindu-l în atitudinea literară pe Proust. Mai
precis, să bat câmpii cu grația francezului care și-a permis savurarea mult
prea înspre irosire a unor momente cotidiene care adunate se pot așeza în
rastelul unor amintiri istovitoare prin lipsa lor de valoare. Poate nu știați,
dar Proust avea vreo cinci prenume: Valentin, Louis, Georges, Eugene și Marcel.
Dacă ar fi fost rus trebuia să-l apelezi cu toate aceste prenume la care
adăugai pentru conformitate prenumele tatălui. Ca să-l chemi la masă, la o
cafea sau, de ce nu, la un scotch, iroseai un timp aferent consumării unui
viciu ușor, precum o sorbitură de scotch, sau o aspirare sățioasă din țigară. Însă
să revin. La ce ne-ar folosi să ne amintim de nopțile nedormite, doar pentru că
trupul s-a obișnuit cu odihna puțină? Ce mi-ar putea proiecta într-un viitor
apropiat sau mai îndepărtat senzația de căldură care mă străbate după o
sorbitură de scotch? Avem deprinderi care formează reflexe și care ne pot salva
cel puțin de ridicolul inutilității, dacă nu o fac pentru mult mai mult decât
realizăm pe moment. În cazul meu aceste deprinderi mă inspiră în aprofundarea
artei nimicului. Arta de a te irosi, a-ți irosi timpul primit în astă lume,
timpul în care poți dărui ceva celor dragi, semenilor, sau timpul în care poți
face ceva pentru tine. Pot continua așa aproape de ”la infinit”, dar tocmai
acum, în timpul în care scriu, am realizat că totul a pornit de la o simplă sorbitură
de scotch. Cine spune că viața este simplă, cu siguranță, minte! Sau nu știe
despre ce vorbește!
M-am decis să mă opresc din scris. Din gânduri. În același
timp mă gândesc că nopțile mele sunt la fel. Nici zilele nu diferă foarte mult,
doar că sunt mai vii în detașarea pe care mă forțează s-o adopt înspre un
definitiv...
