Fereastra spre viață

Te urmez în spaima unui ultim alint, după care trupul tău tânjește. Înainte de carne ți-a fost spaima în suflet, nu pentru ceea ce va fi, mai degrabă pentru ceea ce ți-ai dorit să fie și nu s-a îndeplinit. Și înainte de suflet ai fost în pavăza spiritului tău liber. Doamne cât ți-am putut iubi libertatea spiritului!... și nici nu știi cât de grea mi-a fost încercarea adorației pe care ți-am purtat-o, stigmatul neajunsului, neîntregirii. Un abandon în acest te urmez e potrivnic ecoului a ceea ce mai rămas în mine, din noi. Stau dinapoia unei nișe care cândva a întruchipat o fereastră și aștept stihurile care să mă prefacă în cenușa unei evlavii ireversibile. Din mine să-ți facă Dumnezeu fereastra prin care să privești viața, fără spaima unui ultim alint…

Pe neînțelesul tău

Ajuns-am timp în vama vieții și-mi arde de cămătărie cu amintiri. Cum ale cui?! Îmi vorbesc despre amintirile mele și le-am suit pe o tarabă plină de praful plictiselii Universului. M-am târguit cu nicăieriul sinelui pentru o tarabă într-un târg complet pustiu. În jurul meu toate tarabele sunt pline de amintiri nerostite și nimeni nu-i aici să-i propun un troc. Sunt singurul vizitator al târgului și nu am cui să-i dau amintirile mele frumoase; cele mai frumoase. Le-aș schimba pentru cele mai teribile coșmaruri, pentru cele mai crâncene crime pe care le poate închipui o minte sedusă de răzbunarea singurătății. Nu am un plan în ceea ce privește schimbarea lumii, pentru schimbarea gândurilor. Mi-s un amărât de târgoveț fiindcă nu am avut unde merge, unde-mi poposi gândurile. În juru-mi amurg, în mine de-asemeni. Aș da amintirile mele pentru un răsărit lipsit de roua chipului tău, roua în care, cândva, ți-am citit neînțelesul…

Umbre

De-a valma mi-s toate. Nu mă regăsesc absolut deloc în vâltoarea nepotolită a lucrurilor. Prea multă agitație în juru-mi; totul se vrea posibil într-un ieri deja îndepărtat în uitarea grăbită a timpului. Mă țin complice haosului neintegru, însă dincolo de minciună, lucrurile își văd nestingherite de vrerea unei împliniri. În spatele acestor vreri stau suflete înghețate în variile forme ale fricii. Există o singură teamă, una comună, care ține de mâinele antonim uitării ieriului. Nici rutina nu-și mai respectă forma și exprimarea, totul a devenit un amalgam de chipuri, fraze trunchiate și gestica agitației. Zilnic mă descompun în orele în care sunt și nu mai sunt. Sufletul s-a împachetat în umbra-mi indescifrabilă între umbrele pământului. Înainte aveam timp, măcar să-mi găsesc motivația ființială, azi, acum, am renunțat și la gânduri. Simt pasivitatea rațiunii în instincte și reflexe. Și cam atât…

Nu! Să nu mă uit! Nici în umbră nu mai sunt eu! Nu mă mai simt!...

Prezentul și atât...

Conștiința are valoare doar în prezentul concret, acel prezent atemporal secundei. Remușcările sunt obligatorii în momentul imediat ulterior înfăpturii unei nedreptăți, altfel în virtualul viitorului devin doar iluzie. Dacă viitorul nu oferă nimic în nevoia unei certitudini, despre trecut se poate spune că acesta este construit numai din certitudini. Însă, analiza oricărui trecut, atunci când această analiză suportă ipoteticul dacă, ne trimite din nou pe tărâmul iluziei. Ori în contextul existenței în iluzie sau prin ea, nu văd rostul remușcărilor, nici măcar ca un simplu exercițiu. Conștiința înseamnă prezentul, restul este doar închipuire și dacă. De aici și rezistența noastră în timpul vieții, pentru că a noastră conștiință se manifestă episodic, foarte scurt, extrem de violent și impune soluții radicale imediate.

Conștiința e puntea dintre concret și iluzie și mă leagă puternic de prezent. Restul e poveste sau nonexistență, sau în cel mai nefericit caz, un război inutil cu sinele...   

Tu toamnă, mie...

Ce-mi pregătești tu toamnă, mie?!

Seducătoare-n nuanța ruginie,

femeia-n pârg și-a ei copilărie,

mi-ai oferit să port în veșnicie...

Ce mi-ai promis tu toamnă, mie?!

Un sân dospit sub transparenta ie,

îl omagiam cu buze-n agonie,

cerșind iubirii amnistie...

Ce-mi amintești tu toamnă, mie?!

Trăit-am o frumoasă nebunie,

iubind ce mi-a fost dat să-mi fie,

chiriaș în a iubirii dinastie...

Să nu-mi refuzi tu toamnă, mie!

Sfârșitul meu de reverie

și un partaj la sărăcie;

să mă dai iernii-n custodie!...

Lumea în aparență

Despre eul personal, despre ego, despre neastâmpărul sinelui se vorbește foarte puțin. Îl conștientizăm, îl avem în vedere pentru că nu ne lasă libertatea după care tânjim. Când eul se manifestă ca voce a conștiinței devenim conștienți de păcat. Nu ne este suficientă interacțiunea păcatului cu rațiunea și astfel intervine sufletul, cleștele remușcării. În fapt sufletul este ceea ce mai este viu în noi, cel care ne ține în viață dincolo de manifestarea rațiunii. Prin rațiune doar supraviețuim, prin interacțiunea cu sufletul – trăim. Și o facem pe de-a-ntregul, pe măsura docilului afectiv înăbușind furia rațiunii.

La începutul experiențelor noastre trăim cu impresia că datorită acestui ego suntem, existăm și ne diferențiem de semeni; cu timpul, după experimentele care frizează crâncenul realizăm că nu ne-a reușit mai nimic în viață, realizăm că sufletul, fie el căptușit în marea lui esență cu concretul rațiunii, este doar ceea ce ni se mai întâmplă, ceea ce ne bucură. Abia atunci ne permitem trecerea în paralelismul vieții, din concretul acțiunii ne mutăm în înțelepciunea așteptării. Indiferent ceea ce așteptăm, rămânem neclintiți, chiar și în fața promisiunilor eternității. Iluziile le lăsăm celor care ne petrec, celor care trec în mare grabă pe lângă noi, celor care într-un mai târziu le va veni rândul la o altă așteptare.

Timpul are diferite măsuri și totul depinde de emanciparea noastră, de atârnarea noastră de nevoi. Spre final, timpul nu-și mai permite decât ritmicitatea melancoliilor noastre și lumea se-nvârte în jurul nostru doar pentru salvarea aparențelor...   

Sunt ce-am iubit

Sunt tot ce-am fost, tot ce-am iubit,

sunt neschimbat în toate,

nu-s pregătit de pribegit,

de vieți ramificate;

și zori mă prind sub geamul tău

neînduplecat în stare,

ascuns în mine, simt un hău

e doar pustiu, nu doare.

Din noaptea-n care ai plecat

mă-ntreb de tine-n suflet,

m-ai adorat, m-am prosternat

e prea târziu să cuget;

din toate cele care-au fost,

doar tu-mi știai sărutul,

prezent anost și fără rost

de ce-mi refuzi trecutul?

Cu tine totul se-ntâmpla

și toamna avea culoare,

căruntă-i primăvara mea

strivită sub ninsoare;

aveai un liber ne-nțeles

agonizant în carne,

iubindu-te, într-un exces

m-am dizolvat în marne.

Din mine face-o calfă cruci

zvârlite prin troițe,

iubirii-i dau în loc de rugi,

exil pe insulițe;

departe nu-s de adevăr

de-a noastră amintire,

de trupu-ți mirosind a măr,

de ce mai simt, ”Iubire” …

Poate e timpul prea târziu

și nu mai e speranță,

am fost întâiul, azi mă știu

sărac în doleanță.

Adio n-o să-ți pot șopti

în vrerea-mi taciturnă,

nu pot trăi, nu pot muri,

cât gându-ți dă diurnă.

Iubirii carte am să-i scriu

omagiu’ versului smintit,

îți las în scris curat și viu:

am fost și sunt, tot ce-am iubit!