gând ciobit

cu tăișul gândului
tai linia imaginară
ce separă lumea omului
de lumea originară;
 
cu tăișul cuvântului
tai ce-i absurd și urât,
fug de umbra trecutului
fug de prezent și-atât.
 
cu tăișul privirii
separ zarea de mare,
însângerez trandafirii
și pun ura-n adorare;
 
cu tăișul spiritului
scot păcatul prin post,
induc viață lutului,
Iubirii dându-i un rost.
 
cu al sabiei tăiș
arunc viața-n moarte
și plec pe furiș
de nimic să am parte…
 

eclipsa

 
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade
și-n care întuneric te ascunde?
intenția mea provoacă ambuscade,
tăcerea mea să te inunde;
 
cândva mi-erai un țurțure în vară
topit lasciv sub lava mângâierii,
făceam din zi o noapte incendiară,
sudoarea noastră avea gustul mierii.
 
în noul gând prin firea mea ciudată,
tandrețea ta a prins rigid de lut,
cămașa inimii pe viu îmi e brodată,
cu amintiri ce le-am pierdut;
 
doar cerul știe ce purtăm în sânge,
ce ne adună și ce ne se separă,
m-aș sprijini în lacrimi dac-aș plânge,
iar amintirea nu mi-ar fi povară.
 
natura tace și-ți privește umbra,
tăcerea mea mai poartă o-ntrebare,
cât timp mă lasă moartea, sumbra,
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade?
 

sindrom

la ce-ntrebări se mai impun răspunsuri
când mi-este greu știind că nu-ți mai sunt?!
degeaba dezmierdare și liniște-n întinsuri,
degeaba zeii ne coboară pe pământ;
 
de ce mi-e greu știind că-ți este bine,
de ce sunt trist știind că te iubesc?!
chiar de îmi dai întregul ce-mi cuvine,
firescul tău m-ajunge-n nefiresc.
 
cum să separ iertarea mea de moarte,
cum să le întorc pe toate în firesc,
greșesc, repar, le potrivesc pe toate
și îmi tratez demența prin ”iubesc”;
 
ce ne desparte nu-i de suficiență,
ce ne apropie nu e-ntr-un destul,
ce-i mâine-i doar motivul din pasiență,
ce-i astăzi ‘i-un motiv pentru sătul.
 
sub ce-ntrebări ți-ascunzi starea de veghe,
la care gesturi mai aștepți răspuns?!
tristețea mea m-a îmbrăcat în zeghe,
tristețea ta îmi este-un neajuns;
 
nu-i pot reda firescului savoarea
acelui simplu dor de la-nceput,
m-am priceput dar mi-am pierdut răbdarea,
mă simt o renunțare-n absolut…
   

nedevenire

 

levitez. doar prin gând nu prin faptă,
doar o neglijență dinspre ceea ce sunt,
în fond suntem nimicul ascuns în șoaptă,
nimicul dintr-un ”zăbovind pe pământ”;
 
mă păstrez înspre omul căutându-se prin om,
mă caut și mă simt prin tălpi și prin palme,
mă visez asudând în simptomul uscatului pom
sedus de-o-nchipuită Evă și perfectul ei din forme.
 
mă-ndrept s-ating, mă-ndrept să gust din interzis,
mă pedepsesc prin gestul cel mai lacom,
străin pierdut pe sensul destinului contrazis,
sindromul luciferic, o pledoarie pentru supraom;
 
în mine se duce un război în toată firea,
prin el rezist la tot ce mi-a indus geneza,
respir conștient, respir din plin nenorocirea,
iubesc păcatul, femeia, omul, refuzând asceza.
 
în fond ce se mai poate oare în astă lume,
ce plus sau minus pot s-aduc în firea ta preocupată,
plătesc în ieri, în azi, iubirea mea să se consume,
mă ard pe rugul cel mai stins, îmi ești coroana Lui ghimpată;
 
mă voi opri când încă mai rezist și mă suport,
din a iubi tot ce-a sfidat și a respins firescul,
nedevenirea mea se-ascunde între viu și mort,
astfel mă știu, iubind complet, sublimu-ți și grotescul…

odă iubirii ascunse

acum, pentru că plouă,
mi-am amintit că mi-ai fost strop,
în răsărit picur de rouă
și-n noapte viul din potop;
 
pentru că sunt în ceas de seară,
mi-am amintit, mi-ai fost amurg
și flacăra topită-n ceară,
o rugă-ascunsă-n demiurg.
 
când simt că ochiul mi se zbate
și tâmpla simte a ta lipsă,
îmi ești din nou intensitate
și-un soare negru în eclipsă.
 
chiar nu mai știu cine îmi sunt
și cum de mi-ai ieșit în cale,
acum că plouă și-n amurg de gând,
nehotărât în puncte cardinale,
 
mă las turbării grea din vânt
purtat în vrajba lumii prenupțiale,
și-n rătăcirea mea zidită prin cuvânt
voi da tribut iubirii primordiale.
 
tributul meu să fie propriul eu,
al nimănui și totuși ‘ți-aparțin,
în ceara, tâmpla și amurgul meu
să-mi fii tu rătăcirea din destin…
 

dor de tine

mă declar într-un plâns și-o tristețe,
departe în noapte iubirii i-e bine,
în mine himere stârnesc injustețe
și toate-s nimicuri când mi-e dor de tine;
 
se încaieră fiare în umbra ta rece,
tandrețea-ți se pierde în paturi străine,
plagiatul iubirii în tine petrece,
și toate se uită când mi-e dor de tine.
 
mă târâi pe urma-ți duhnind a păcate
sau stau în genunchi strivit sub suspine,
de tine n-am parte, de mine n-am parte
și toate-s degeaba când mi-e dor de tine;
 
departe ești dusă sau poate pe-aproape,
iar inima-n canturi slăbite se ține,
groparii se-adună iubirea-mi să-ngroape

dar pământul îngheață când mi-e dor de tine.
 
mă tem de-acea apă din lacrimi ce-i strânsă,
de sarea uscată pe buze și-n pâine,
de moartea perfidă în sânge ascunsă,
dar totul se arde când mi-e dor de tine;
 
din când în când mă-ntreb de am scăpare,
dacă mai pot, mai poți și cât va mai ține,
în mine simt viața încet cum dispare
dar orice-i posibil când mi-e dor de tine.
 
mie- dor de tine și de umbra ta cea rece,
mi-e dor să văd cum umbra-ți calea mi-o petrece…

nu pot

nu-ți pot aduce raiul pe pământ
căci nu am stofă de-mpărat sau înger,
nu mai grăbi ”Adio! Pe curând!”
și nu-ți mai pune în privire fulger;
 
nu pot să-ți satur foamea de iubire
și nici să-ți îmblânzesc natura,
e fără sens să nu-mi mai dai de știre
și să-mi impui a-ți suporta tortura.
 
nu pot să te mai las prin gânduri
să-ți duci tristețea pân’ la capăt,
mi-ești dragă toată, și-n rotunduri,
‘ți voi sta aproape, nu-s în treacăt!
 
nu pot să tac și-ți spun pe nume,
de la începuturi și în toate,
nu-i vremea acum de traume,
să ne iubim cât se mai poate;
 
nu pot să-ți spun cât vom mai fi
și nici cum o să se termine,
dar pot să-ți spun ”Te voi iubi,
cât pus-a Domnul viață-n mine!”