incomparabil

nopțile mele se asortează singurătății

iar monștrii minciunilor noastre par niște copii,

inaccesibilă ne este calea simplității

incomparabil ne-ar fi mai bine, dacă în ură ne-am topii;

adevărul este că nu ne mai datorăm nimic,

nici ploi, nici mistere, nici ceea ce până ieri am fost,

în noi întreg trecutul se arde organic

incomparabil ne-ar fi mai bine, dacă dăm ura pe anost.

în brațele tale viața își schimbă gustul,

amarul e dulceag și-n întuneric gustul-mi dă un sens,

rămâi amarul și-ți rămân dezgustul

incomparabil ne-ar fi mai bine cu tăcerea în consens;

dar nopțile mele și-au găsit o nouă cale

iar ale tale, fiind pe contrasens, vor duce spre lumină,

despovărați de amintiri din vremuri inițiale

incomparabil ne-ar fi mai bine, absolvindu-ne de vină.

nopțile mele se asortează singurătății

și, incomparabil, voi rămâne dator simplității,

sensibilității,

senzualității,

intensității,

voluptății,

însă niciodată sentimentului inutilității și…

eternității!...   

placebo

orice aș scrie

ar fi despre nimic.

pentru că asta simt,

sau mai exact,

nu mai simt nimic.

sunt imun la tot și toate,

dar mai ales

la marele nimic…

”te iubesc”

 

în locul unde pietrele te-ascund

iubirea sfarmă totul,

sunt ”te iubesc”-ul furibund

ce mări-i dă clocotul;

în locul unde vântul e nebun

iubirea viscolește,

c-un ”te iubesc” eu mă răzbun

și totul pârjolește.

 

în locul unde soarele-i pustiu

iubirea-i utopie,

sunt ”te iubesc”-ul cel mai viu

și-mi ești o rană vie;

în locul unde norii te-ntâlnesc

iubirea-i între albe straturi,

sunt cel mai simplu ”te iubesc!”,

de care nu te saturi!

 

în locul unde nu-mi mai ești,

iubirea nu-i iubire,

un ”te iubesc” îmi scrijelești

pe poarta spre sfârșire!:..

 

scotch

 

mă regăsesc în asprimea lui;

sufletul meu are aceeași asprime

și nu concepe natura umană

decât trecând-o prin distileria discernământului.

rațiunea mea știe că orice începem în viață

se va sfârși

și la fiecare final totul ne va traversa

ca o agonie care devorează

tot ce ne făcea bine:

pământul,

piatra,

florile,

cerul,

norii,

stelele,

vântul;

într-un singur cuvânt: viața!

și Dumnezeu poate fi definit

printr-un singur cuvânt:

iubire!,

dar credința în el nu are nici tăria,

nici aroma scotchului.

El nu cere nimic în afara smereniei,

a iubirii aproapelui,

a purității,

dar pur este și orzul,

și secara,

și porumbul,

și grâul,

dar nicidecum scotchul,

vinovatul pentru barbarismul pur animalic;

până la urmă… sorgintea umană.

scotchul mă aduce mai aproape de El,

dar tot scotchul mă convinge

că mi-e mai bine fără iubirea pentru aproapele meu…

II

 

două adevăruri.

unul al meu, celălalt al tău;

între ele intercalată

singura minciună comună,

universal valabilă:

”te iubesc!”…

delirium

mâinile mele își doresc să-ți cuprindă chipul,

să-ți mângâie ridurile din colțurile ochilor,

apoi să coboare pe buze

bucurându-se de voluptatea lor.

Mâinile mele vor traversa în sens invers

pleoapele tale închise sub impulsul plăcerii

sau al așteptării sărutului.

însă mâinile mele nu vor să grăbească sărutul,

ele așteaptă să simtă despletirea părului

să-i măsoare adâncimea alunecării,

apoi să amestece parfumul pielii tale

cu aroma sărutului prea mult așteptat.

simțurile mele percep prea multe arome;

totul are un gust diferit,

buzele tale,

piele ta,

părul tău,

dar mai ales întunericul de sub ochii noștri închiși

de fiorul unui patos care poate ucide.

aroma întunericului sau tu,

încă nu am răspunsuri la toate,

e ultima simțire perceptibilă;

cedez…

undeva, cumva, un trandafir se sinucide,

refuzându-mi mâinile,

parfumul,

patosul…

 

în gândul meu...

 

în gândul meu te-așază veșnicia

și-ți face loc stingându-mi căutarea,

în soare îmi arunc netrebnicia

să-mi ardă rostul, grija, depărtarea;

 

în gândul meu nu mai e loc de mine

și stau ascuns sub riduri și cărunt,

aștept cenușa care nu mai vine,

căci soarele mă arde-n amănunt.

 

în gândul meu m-așază neputința

de-a renunța la ce îmi face bine,

să-mi fiu străin îmi e sentința,

mi-e inima captivă-n mâini străine;

 

în gândul meu nu mai e loc sub soare

și nici un loc la umbră, sub măceș,

în lumea noastră care-i trecătoare

ne pot ierta, unde-am dat greș.

 

în gândul meu e ultimul cuvântul

și simt cum vine, mi-l înșfacă, vântul…