Epistolă către nimeni (III)

Natura omului e stranie. Nu suntem capabili să ne alegem amintirile. Revin prin noi, ne petrec și se opresc în gânduri oameni, locuri și clipe dintr-un împreună îndepărtat. Aceste amintiri păstrează în ele chipuri, gesturi, mirosuri din ceea ce ne-a marcat profund, în timp ce alte chipuri sau gesturi sunt uitate complet doar de către noi, lăsând urme în alții care ne-au iubit. Alegem ce iubim formând șiragul de perle al nostalgiilor, restul fiind trecut într-un întuneric nevrelmic, în cartea nescrisă a irosirilor celor care ne-au prețuit fără să merităm. Este cartea nefericirii pe care nici măcar nu am răsfoit-o, în timp ce prețuitorii noștri o cunosc până-n cotorul ros de uitare. Iubim atât de puțin și irosim enorm, iar șiragul de perle ajunge cât pentru o ultimă irosire. Dacă am iubi pe măsura dăruirii înspre noi, viața nu ar mai fi o irosire, însă suntem făcuți doar pentru preapuținul din care ne-am plămădit una, două sau trei vremelnice iubiri. Destinul ne cere prin subconștient desăvârșirea și astfel ne vedem puși mai mereu să alegem între bine și rău, dragoste și ură, arareori între viață și moarte. Suntem mereu suma alegerilor noastre, ne adaptăm, ne sucim și răsucim doar pentru că trăim cu frica de necunoscutul firescului mâine. Destinul nostru devine simpla sau complicata poveste a vieții noastre dar nu conștientizăm și atunci amintirile noastre se împuținează doar pentru că refuzăm iubirea în variile ei forme, sub variile ei chipuri, gesturi, mirosuri. De ce ne îngrijim de mâinele incert când clipa  ne este mereu la îndemână, clipa scurtă cât clipirea, fragedă dar plină de ceea ce suntem și avem de oferit?! Ne îngrijim mai mult de sufletele celor pe care îi iubim decât de sufletul nostru și în singurătate realizăm cât de puțin ne putem oferi prin amintirile noastre.

Toate acestea ți le-am împărtășit în clipele nostre, căci ceea ce noi am trăit sunt doar clipe față de ceea ce am fi putut trăi, împreună sau separat prin alții. Acum îmi privesc sufletul cum stă așezat într-o palmă goală. El așteaptă o strângere, un semn de repornire al sensului vieții, în orice direcție. El așteaptă semnul, eu mă întreb de câte ori trebuie să mor pentru a înțelege de ce este normal să trec peste amintiri pentru a-mi face altele. Sunt un om scriind, un om care a renunțat la certitudini pentru că a realizat că știe prea puține. Sunt pregătit chiar pentru a recunoaște că nu știu nimic. Dacă totul se reduce la puținele noastre amintiri atunci nu știm nimic. Suntem regi fără pământuri și supuși, suntem un Dumnezeu disputat de agnostici, adică același nimic. Cu tine în lumea mea mică am fost egalul Făcătorului lumii, fără tine sunt ca și fără mine, un suflet așezat într-o palmă goală; sunt o curiozitate mondenă pentru cei care fără să știe, caută să-și facă rost de câteva amintiri...

Epistolă către nimeni (II)

Sunt zile bune de când tac. În mijlocul unei tăceri stai doar dinaintea adevărurilor. M-am simțit precum un sodomit aflat într-o relație ciudată cu sinele, apoi cu viața. E ca o plimbare pe malul râului care ne desparte de lumea cealaltă și singura umbră care te urmează cu o imensă răbdare este luntrașul care acceptă ortul în orice monedă. Îmi revăd viața și-mi pun întrebări despre ce a fost bine și rău, sau despre ce aș fi putut schimba și unde am fi putut ajunge. Îți spun acum, într-un târziu de care nimănui nu-i mai pasă, că în privirea ta l-am regăsit întotdeauna pe cel care tu îți doreai să fiu, nicidecum pe cel care eu eram. Însă, mereu acest obsedant însă care lasă loc de altceva decât realului și raționalului, eu, cel care eram, mă mutasem deja în tine profanându-ți candoarea tinereții, înlăturând neștiința ta cu brutalele mele adevăruri. Până la invazia mea, în tine locuia singurul Dumnezeu pe care lumea îl știe și am pus în locul Lui adicția și arta de nepovestit a amorului. Am fost sistemul perfect în care liberul arbitru devine un cert candidat la moarte, iar cei supuși sistemului niște asistați cu destin incert. Mă comportam precum un adolescent gelos, însă sursa geloziei mele erau trăirile tale, trăiri pe care eu nu le mai puteam atinge și atunci ca un lepros fără șansa vindecării te-am infestat pentru a mă bucura de viață, dar nu de viața mea sau resturile ei, mai degrabă de viața trăită de tine. Prin tine am trăit ce eu nu mai puteam fi. Cândva am fost aidoma devenirii tale, însă acel ceva se pierduse într-un întuneric pe care nici Dumnezeul tău nu-l mai putea lumina. Am traversat împreună duminica orbului, tu în rolul lunei, eu în rolul eclipsei de soare. Lângă tine am trăit nopți în care îmi părea că mă iubești cu o compasiune moștenită din perioada locuirii Lui, acum am realizat că în fapt compasiunea era la mine și privea decăderea mea dintre oameni, decăderea ta dintre îngeri. Așa se întâmplă când iubești cu inserția unor frânturi de rațiune; iubirea devine un chin, un reproș al conștiinței asupra inimii, un reproș al inimii asupra destinului incert, adică al lumescului. Ne-am iubit, neîndoilenic ne mai iubim și acum, dar acum o facem inchizitoriu. Și pe ascuns. Suntem mistere pline de magia iubirii de odinioară, magie păstrată în întunericul de nepătruns al sufletelor noastre. Dacă ne-am da în vileag, Dumnezeu ar da foc lemnului, ierbii și lutului până ne ajunge unul dintre ultimele ruguri puse la capătul lumii, acolo unde singura umbră este luntrașul care acceptă ortul în orice monedă. L-am văzut de curând. Avem în comun singurătatea, răbdarea și credința. În cazul meu, răbdarea și credința au un singur gând, o singură speranță: înainte de a ne urca în luntre să ne dăm în vileag...

Nu mă grăbesc nicăieri. Nu știu de ce am impresia că nouă ni s-a îngăduit eternitatea!...

Epistolă către nimeni (I)

Nu știu unde te vor găsi aceste rânduri; nu știu unde te vor întâlni gândurile mele, dacă ele te ajung sau nu, dar știu că tu rămâi preferata mea dintre toți orfanii acestei lumi. Căci cu toții suntem niște bieți orfani hălăduind prin pustiul lumii până ne aflăm jumătatea. La plecare m-ai dezmoștenit de propriul stil, de autenticitate și unicitate, și acum te întreb dacă ți-a fost ușor să trăiești așa cum o fac eu. Poate ți-ai dori să știi cum mai sunt și chiar dacă dorința ta este doar o glumă perversă a imaginației mele îți pot spune că am rămas același. În felul meu m-am predat instinctelor mele și am mers mai întotdeauna pe urmele lăsate de cei care își împlinesc asumat și pătimaș păcatele, asumat dar fără vreo urmă de regret, de smerenie sau de împăcare cu sinele și în cele din urmă Divinitatea. M-am predat micilor plăceri care mi-aduceau iluzia fericirii deși știam încă de timpuriu ceea ce știu și acum, anume că fericirea nu există. Împlinirea micilor plăceri au fost urmate mai mereu de un dezgust, iar dezgustul se poate șterge numai prin durere. Fericirea este minciuna preferată a omenirii și asta se întâmplă pentru că iubirea este o tumoare malignă, care asemeni oricărei tumori, nu are leac. Iubirea este un mare abis care trebuie traversat și pentru toate traversările pe care le-am făcut m-am pregătit în pauzele petrecute printre orfanii lumii. Tot ce am agonisit în viața aceasta am împărțit iubind, implicit iubindu-te.

Amintește-ți de mine citind aceste rânduri, apoi fă-și un scop din truda de a mă uita definitiv. Orice și oricine se poate uita, mai ales dacă trebuie să o faci. Încearcă uitarea înlocuind-o cu închipuirea. Uite îți dau o idee, o nouă iluzie. Mută-te într-un loc în care cândva a fost o pădure și imaginează-ți că auzi vântul. Vântul pe care ar trebui în cele din urmă să-l auzi, să-ți devină un crâmpei de existență, are propriile lui povești. Vântul acesta aduce mirosuri și trăiri din alte lumi, lumi necunoscute ție dar care sunt pregătite să te primească, să te absoarbă în amestecul unei alte iubiri, iubire la care i-a venit rândul. Să nu ai temeri de nimic, pentru că intrarea în oricare lume ți-ai făcut-o prin mine. Lasă-te pradă instinctelor tale, așa cum te-am învățat și nu ai temeri pentru că eu sunt prezent în instinctele tale și instinctele mele nu și-au permis niciodată greșeli. Instinctele noastre sunt singura povară pe care am împărțit-o și singura povară pe care ai luat-o cu tine.  

Poate te întrebi la ce mă gândesc când scriu aceste rânduri, sau poate că te gândești la mine, cum stau în semiobscuritatea biroului, cu capul ușor aplecat spre stânga, un semn al convocării interioare. Nu ar trebui să te gândești acum la mine pentru că știi bine sunt capabil să renunț ușor la oameni. Renunț la orice, oricum și oricând, și o fac ca și cum ar fi o eroare umană simplă, eroare de care nu prea-i știu pe mulți alții capabili. Renunț la orice, de la trăiri până la semeni, ca și cum m-aș debarasa de o bârfă infectă care nu are vreo legătură cu mine. Singurul lucru care mă întristează la o renunțare este că am argumente. Mereu am, mereu le-am avut, deși nu le-am folosit niciodată, decât pentru mine. Când argumentele îmi bat în pereții sufletului deschid fereastra și îmi spun ”ascultă ploaia, chiar dacă nu plouă! Ascultă ploaia așa cum ai învățat-o pe ea să asculte vântul în pădurea fără copaci…”.

Am un singur har: să iubesc total, însă în lumi paralele și atemporal…        

Recviem

Aflu din răvașe c-ai plecat departe

și că universul tace a mirare,

între noi, rămașii, dorul ne împarte

unii melancolici, alții nepăsare.

Aminitiri neșterse vin la re’ntâlnire,

al tău chip și glasul îmi devin povară,

e aprilie-n lume și-n cireși foșnire,

Zeppelin îmi cântă, ”raiului fă-i scară”.

Te-am iubit desigur mult prea mulți deodată

și ne-ai fost iubită fără să ai știință,

plânsul nostru seacă, lacrima-i uscată,

pentru a ta iertare am păstrat credință.

Viața se continuă dincolo de viață,

îmi vei sta în gânduri, amintiri citate,

nu îți spun adio, nu îți scriu postfață,

îți doresc din suflet – blândă eternitate...

Amintirea ta...

... a devenit un reflex pavlovian cotidian;
nu aduce cu sine dureri,
nici revelații spirituale.
Mai degrabă, amintirea ta invocă lipsurile cărnii
și intrarea in paradisul schilodit al desfătărilor.
Devin tot mai uman,
mai aplecat spre păcat,
mai însetat de vicii,
un îndreptar al patimilor.

... nu poartă o vină,
ea poartă doar un nume, un chip
și nurii unei nimfe ascunse în amfora unui destin ce-mi poartă numele,
în care timpul nu a găsit un ritm,
un puls,
o viață ce merită trăită până la capăt.

... mi-a adus notorietate între semeni,
între cei aidoma mie,
dependenți de păcat;
mi se mai spune "Cel care mai are timp să aștepte!"...

Am uitat

Cum pot concepe o nouă iubire

cu întreg trecutul nostru amoros în mine?
Cu tine în mine,

aportul meu la evoluția umanității rămâne o iluzie,

o muncă nefăcută.
Te rog lasă-mă să trăiesc;

astfel vor ajunge la mine pietrele,

iarba, florile, oamenii

și eventual o nouă iubire.
Dacă-mi reușește a primi ceva din afara mea,

atunci m-a părăsit singurătatea.
Sunt o galerie impenetrabilă

în care moartea își dezvăluie arta.
Am uitat să trăiesc...

Promisiune

De cand am prins gustul femeii,
mi-am promis Edenul.
Am promis că voi fi mistuit de pasiune,
de firescul adamic și păcatele cărnii,
de sevele care păstrează inima-n viu, până când amintirea noastră
va deveni mumia care mă bântuie.
Promisiunile sunt acum alibiul iubirii ce-ți port
și tot ce mi-ai rămas e întrebarea fără de răspuns:
"acum mă-nțelegi?!"...