Clipe

sunt mult prea mult ca să te mai încap

și prea puțin ca să nu mai îmi pese,

trecutul nostru e un handicap,

ne-am început în clipe ne-nțelese;

sunt mult prea șters în noaptea selenară

sau mult prea viu ca să-ți mai fiu iluzie,

păcătuiesc ca-n clipa originară,

și timpul meu din clipă își ia transfuzie.

sunt tot ce sunt, așa cum ți se-arată

și ce nu sunt păstrate-s în pustiu,

cu tine am dus o viață separată

și fără tine-n clipe, nu mă știu;

prea multe clipe să te mai încap,

niciuna pentru noaptea selenară

și inima-mi din tine n-o mai scap,

înfiptă-n coasta mea originară…

Poem pentru cine m-ar putea iubi

Așa cum mă știu între lumi,

așa plecat din mine,

îți scriu prin versurile-antumi,

ce simt doar pentru tine;

și cum mă știu făr’ de noroc,

cântându-ți de iubire,

să te găsesc, mă vând prin troc,

mă dau despăgubire.

Și mă mai știu neterminat,

abstract contemplativ,

prin troc devin împuținat,

iubind în relativ;

dar te-aș iubi așa cum știu,

așa cum pot a face,

întregul tău promit să-ți fiu

or iadul să mă-nșface!

Îți jur că sunt așa cum sunt

și că-ți voi fi în vrere,

să te iubesc în amănunt,

prin vers sau prin tăcere;

să te iubesc nemărginit,

în locul dintre lumi,

din plus spre minus infinit

de-acum până-n postumi…

Alter ego (LXIV)

Viața mea?! O galeră mereu pe ape

line sau tulburi

căutând uscatul,

acel paradis promis muribunzilor.

Toate insulele mici,

în care mi-am tras sufletul,

sunt iubirile mele neterminate,

netrăite definitoriu,

neîmplinirile reciproce.

Eu?! Sunt singurul osândit al galerei,

vâslind în ritmul tobelor

care se aud

doar la orgiile zeilor…

între...

apucat-am pe drumu’-nainte,

ce-mi duce prezentul departe,

trecutul la noi se împarte,

un drum între uitare și-aminte;

m-am oprit la timpul răscruce,

m-am mințit renunțând la iubire,

în mine și-n tine ciobire,

un timp între păcate și cruce.

îmi văd destinul de-aproape,

te simt între mine și noi,

mă spăl de păcate-n noroi,

destin între pietre și ape;

mă pun într-o stare de veghe,

aștept între noapte și zi

și gândul din starea de gri

mă ține-ntre liber și zeghe.

și totuși am ales înainte,

nu-i loc de minciuni în integru,

nici viață-ntre dalbe și negru

nici iertări între păcate și sfinte.

Mi-e dor!…

Mi-e dor de cel care am fost,

de minele prematur,

de ce-am iubit fără de rost

și n-am putut să satur;

mi-e dor de clipa-n-neajuns,

de ce-am fost pentru tine,

de ce noi lumii am ascuns,

de clocotul din vine.

Mi-e dor de parcul fără pomi,

de-aleea cu săruturi,

de cum puteam a lăcomii

și urma-n așternuturi;

mi-e dor de fata fără soț,

ce-mi promitea eternul,

ce-mi reproșa că sunt un hoț

și-mi prezicea infernul.

Mi-e dor de bine și de rău,

de sensul împreună,

de certul că eu sunt al tău

de pătimiri sub lună;

acum că suntem renunțări,

și-am împărțit trecutul,

mi-e dor de pietre și de mări,

de mine ne-nceputul…

Ce mai faci tu?

Ce mai faci tu, ispita mea eternă?!,

cea care din risipe s-a-întrupat,

care m-a smuls din traiul meu de bernă,

să-mi dea iubirea la gustat?

Ce mai faci tu, cu sângele albastru

ce-ți alerga prin trupul colivie,

mai ții captiv al meu suflet sihastru

sau vrei să-l urci pe crucea ce-l învie?

Ce mai faci tu când drumul ți-e departe

și noaptea nu mai ține cont de zi?!

Îți amintești? Ești semnul meu de carte,

cea care firea-mi poate îmblânzi!

Ce mai faci tu când eu te strig pe nume,

când strig tăcând și tac strigându-te?!

Mi-ai fost esența operei antume,

urându-mă, iubindu-te…

Ce mai faci tu când anturezi nimicul,

cu mine întors în bernă și dezastru?!

Mă iartă de iubire și promiscuu,

păstrându-mă în sângele albastru…

nicăieri, niciunde, nicicând și peste tot

în cameră pereții umbra-ți poartă,

pe birou un toc și alba coală,

sortiți s-avem aceeași soartă

și nicăieri cameră goală,

gânduri spălate-n marea moartă,

iubiri purtate până-n boală,

ești nostalgia mea deșartă,

niciunde urme de morală,

chiar de te simt pierdută toată

furată de a nopții smoală,

zadarnic duc iubirea-n artă,

nicicând nu-mi vei mai fi egală.

umbra ta pe-a mea o ceartă,

niciun cuvânt pe alba coală,

iubirea ta pe-a mea n-o iartă

și peste tot camera goală…