Captiv în ”Neplecare”...

         Trecutul nostru developat îl pot regăsi în melancolia muzicii. Străbat seara străzile orașului și îmi târăsc grăbit umbra spre locurile sumbre și întunecate. Aici oameni se tem să vină și atunci îmi rămâne mie toată muzica străzii, muzica orașului. Îmi opresc pașii pentru completarea liniștii. Mă așez pe bancă și-mi privesc mâinile. Îmi amintesc acum că îți plăceau enorm mâinile mele. Îți era drag să le privești, să le prinzi într-ale tale. Eu tânjeam să te strâng în brațe, să-ți frământ carnea și s-o sărut, iar tu capricioasă cum erai, cum sunt convins că vei rămâne pentru totdeauna, mă opreai din nevoie, din dragostea carnală, rugându-mă: ”Oprește-te pentru o clipă! Doresc să-ți privesc mâinile, să le ating!”. Și eu te ascultam. Eram îndrăgostit iremediabil. Aceeași trăire și în tine. Împreună am trecut și peste asta, cum am trecut peste toate. Ne-am stins unul în celălalt, strângându-ne apoi într-un împreună al fatalității. Pentru că am fost cât am fost și cât ne-am putut întâmpla; și iubi, evident...

         Eu preferam orașul noaptea. Și pe Tolstoi. Drama rușilor este mereu o adevărată aventură. Drama se trăiește necontenit și Tolstoi se pricepea de minune să o disece. În schimb, bietul Dostoievski, ”Feodor” cum îl alintai tu pe numele cel mic (pentru că detestai ideea pronumelui), se lamenta mereu căutând o explicație pentru ea, apoi dincolo de acea explicație eșua lamentabil căutând izbăvirea. Râdeai de rușii mei și mă provocai cu latinii tăi sud-americani, Lossa și Marquez să-ți dau replica citând din rușii mei. Cel mai tare mă enerva Sabato și tu știai. Când te supăram, tu profitai din plin de singura ta lectură din Sabato, ”Abaddon, exterminatorul”. Cât de cumplite erau certurile noastre literare. Nu prea aveam ce ne reproșa ca dăruire, ca implicare și atunci ne certam pentru preferințele literare. Mult prea copilăroși, însă această nebunie ne-a ținut împreună, pentru că împăcările noastre erau superbe. Eram doi dintre orfanii lumii, nu aveam nimic de împărțit cu ea. Singurătatea mea o regăsea pe a ta în muzica orașului, solfegii nocturne.

         A trecut timpul peste reproșul disperărilor noastre, acel ”nu mai suntem”. Atunci când revin la umbrele orașului, la străzile și aleile lui din parcuri, la băncile mute și scorojite, atunci când mă acceptă vântul și ploaia, mă regăsesc în pasul molcom și melancolic al amintirii despre tine, despre noi. Sunt deja departe de tine și mult prea aproape de un ”prea târziu pentru noi”...       

Incertitudini (III)

         Sunt!...

         Pentru că mi se întâmplă?!...

         Sau pentru că am dreptul ca și orișicare la efemer?!...

       Scriu tot mai rar. Simplu; pentru că gândesc tot mai rar. Plătesc tribut normalității, cotidianului. Sunt aproape înscris în turmă, în tăcerea și neputința ei. Sunt un patetic adulterin dinaintea conștiinței mele. Ea nu mai are răbdare cu mine și mă provoacă în fiece clipă în care singurătatea mă acoperă. În toți acești ani de când scriu, îmi disec trăirile și-mi descompun pasiunile într-o împotrivire care mereu mi-a dat impresia unei sterilități generale. Am fost și sunt în mijlocul unor oameni cărora nu le pasă de ei înșiși; nu sunt ei poate cei mai vinovați, dar nici vina cea mai mică, cea a indolenței sau a neputinței, nu și-o asumă. Categoric, îmi este imposibil să mă împac cu statutul celui abandonat în această sterilitate comună și ca atare forțez, ce-i drept fără mare efort, limitele subțiri ale anonimatului normalității. Nu sunt eu cel în măsură să afle și ulterior să împărtășească soluțiile ieșirii din criza morală care ne ucide pe de-a-ntregul, însă sunt în măsură să fac aceste lucruri pentru mine. Pot spune că am o obligație majoră dinaintea conștiinței, a ceea ce ei i-a reușit cu mine.

         Fac parte dintr-o generație captivă într-o colivie creată de cei care pot face asta fără nici o împotrivire. Durerea mea este că suntem prea puțini condamnați la viață și mult prea mulți care așteaptă grațierea! Doar Divinul dispune de dreptul suprem al grațierii! Nu vă întreb dacă există viață după moarte, vă întreb dacă există viață după viață?!...    

      

În oglindă...

         ... totul se diluează; mai ales iubirea...

         ... reflexia măruntelor plăceri ne conturează nefericirea...

         ... idealul iubirii primește un sens, iar măsura trăirii e totuna cu măsura egoismului dizolvat în iubire...

         ... m-am văzut plătind cu viața, pentru fiece iubire irosită...

         ... suferința ne dezvăluie diformitățile apartenenței noastre la ea...

         ... indiferența va fi întotdeauna transparentă...

         ... fiind robul pasiunilor mele absurde, am descoperit pragul cel mai de jos al umilinței; mi-am descoperit josnicia...

         ... singura care jubilează e ironia; sub nici o formă cea a sorții...

         ... mi-am dezacordat slăbiciunile și mi-am acordat singurătatea...

         ... neliniștea temerilor se strâmbă la mine...

         ... spunem cel mai ușor ”Adio!”; toate despărțirile sunt suportabile...

         ... doar somnul rațiunii-i același...

  

În pietre-s ascunse...

În pietre, iubito, ascunse-s din tine

și nu pot ajunge la tine nicicum,

lovite-ntre ele sunt doruri scânteie,

căci totul sfârșește în focuri și scrum...

În pietre ascuns-am ce îmi aparține

și nu poți atinge din mine ce sunt,

strivește-ți de ele iubirea-ți cu furie,

ca vină uitarea tu dă-mi, s-o înfrunt...

În pietre, Divine, ascunde-le toate

și focul din scrumul strivit în uitare,

ascunde-ne vina de-a fi peste poate,

blestemul iubirii preface-l iertare...

Neplecare...

         Mă cobor și mă urc în orașul mare căruia nu i-a reușit anonimizarea. Orașul acesta mi te-a dat și tot el m-a luat din mine. M-a luat din vântul străzilor pustiite de târziul nopților de toamnă, m-a luat din allegroul cald al ploilor lui. Trocul orașului îl regăsesc în lapidarul contemplatorilor orașului, cei care se simt naturali în decăderea legendelor urbane. Devenit-am un compromis trecut sub tăcere. În mine adăpostesc diferențe. Îmi sunt dragi aleile parcului cu băncile lui copleșite de povara nostalgiilor noastre, însă îmi este mai aproape de suflet peronul gării și băncile lui ce poartă nefericiri definitive. Gândurilor mele le-am făcut un loc în urma pașilor ce mă poartă spre băncile peronului gării; doar că mie băncile mi-aduc sentimentul rămânerii.

         Pașii mei ascund tăcerea din lacrimile neplecării. Doar vântul străzilor mai trece uneori pe peronul gării, întrebând de tine...

Neînzestrare...

 

         Refuzăm totul! Refuzăm sentimente, dăruiri, tristețea, suferința, diagnostice fataliste, abandonul, moartea...

         Ne temem! Toate care ne vin în întâmpinare, care ni se aduc în fluidul vâscos al destinului, ori cele care ni se-ntâmplă și pe care tocmai le-am refuzat, conțin o doză considerabilă de sinceritate. Nu le refuzăm din cauza sincerității, le refuzăm pentru că ne temem de ceea ce suntem. Suntem sinceri cu noi înșine doar în umbra conștiinței...

         Superficialitate! Este singura noastră calitate autentică. Ea va revela mereu cantitatea, nicidecum calitatea, confortului personal. Ne este mai comodă lașitatea decât lupta, bunăstarea decât mai binele, liniștea decât disconfortul introspecției. În noi și-au făcut lăcaș toate voluptățile interzise...

         Un da abuziv temerilor și refuzului! Datorită lor nu o luăm razna, datorită lor ne păstrăm bunăstarea mincinoasă a afectului. Preferăm o lașitate sănătoasă în detrimentul viului sincopic; uneori cerul se înduplecă și ni se întâmplă viul viului...

         Sunt un neînzestrat! Nu am temeri și nu-mi refuz nimic! Știu doar că sunt superficial în aprecierea viului...     

Incertitudini (II)

 

         Sunt!...

         Cum de încă mai sunt?!

         Găsit-am oare suficientă putere în spinii trandafirilor?!...

         Răsfoindu-mi viața, m-a încercat adeseori sentimentul irosirii. Prea de multe ori și prea adânc m-am coborât în tenebrele ființiale și totul numai din motive, acum de neînțeles, cărora le-am adăugat valoarea sacrificiului. Pentru semeni, pentru oameni, pentru gustul sângelui din spini. Adesea ne-am dat târcoale, eu și fatalitatea, fără a încerca măcar o singură dată forțarea brută a finalității. Nu am creat nimic demn de reținut, nici măcar acea lume intimă, destinația scriiturilor mele. Suferințele personale nu au avut niciodată izul ireconciliabilului și nu suportă comparație cu suferința sinucigașilor. Ele s-au pornit din spinii sangvini ai semenilor și au sfârșit în anostul noian al gândurilor dezrădăcinate din suferință. Astfel s-a creat jurnalul mediocrității, m-am substituit trandafirului negru, aducătorul unei mirări perpetue, nesățioase. Știu despre cuvinte cât cunosc și cuvintele  despre mine; ne-am potrivit pentru că ne-am așezat împreună doar în împotrivirea dinaintea lumii, pământului și creatorului a toate care sunt. Multă, enorm de multă revoltă în firea mea, însă și la fel de multă neputință. Mă fac vinovat de irosire pentru că nu am adus lumină în nici o altă ființă. Când mi s-a cerut lumină am lăsat la vedere doar scânteia, când mi s-a cerut un picur de apă am dezvăluit doar drumul spre izvor, când mi s-a cerut căldură am deschis calea deșertului, a pustiului și-a deșertăciunii. Nu mai contează dacă au meritat-o sau nu, dacă m-a scuzat reflexivul instinctual, sau cum am ajuns aici.   

          Nu! Nu mai contează nimic! Sunt spini înmuiați în hemoragiile conștiinței!...