Prima noapte din
restul vieții mele
Mă trezesc într-un spasm inexplicabil.
E miezul nopții. Nu mă simt deloc confortabil în această cameră închiriată,
însă nu ar fi pentru prima dată când mă lipsesc de confortul unei camere de
hotel sau de pensiune. Am colindat lumea atât cât mi-a permis hatârul. Sunt
genul omului dificil, foarte greu de mulțumit. Din pelerinajul meu am învățat
că nu trebuie să aparțin unui singur loc și ca atare nu folosesc mai mult de o
noapte același refugiu. Și dacă mă opresc mai mult de o zi într-un loc, aleg să
schimb în fiecare zi hotelul sau pensiunea. Această schimbare forțată îmi
permite să întâlnesc chipuri noi, chiar dacă ele în cotidian îmi oferă lipsa unei condescendențe forțate.
Oamenii au nevoi și neîmplinirea lor determină gradul de frustrare cu care
trăiesc. Sunt capabili de superficialitate fără nici un fel de efort.
Gândul îmi coboară etajele pensiunii
unde m-am cazat și se concentrează pe figura lipsită de bucurie a
recepționerei. O femeie frumoasă, despre care sunt convins că a fost o vreme
când conștientiza acest banal avantaj.
După limbajul trupului deduc că prezentul nu înseamnă nimic pentru ea. Părăsesc parterul cu un soi
de disperare nepotrivită momentului liniștit al nopții, pentru că dacă aș
insista pe tristețea femeii, atunci ar trebui să-i găsesc scuze sau motive
pentru nefericire. Sunt conștient că
nefericirea mea, sau mai concret, dezinteresul meu față de tematica universală numită
fericire, îmi este suficiență. Pentru mine am răspunsuri. Știu că aceste
răspunsuri s-ar potrivi aproape tuturor semenilor, dar nu am nervul și răbdarea
la mine, mai ales când interlocutorii țin cu tot dinadinsul să-mi fie
necunoscuți afectați de alcool sau limbariță.
Plecarea mea din confortul unei vieți
anoste dar pline de liniște se datorează unei ratări. Am iubit nesăbuit și nici la momentul acestei
nopți nu sunt lecuit de această trăire. Sunt aproape zece ani de când am
renunțat la traiul monoton și îmbuibat de bunăstare. Când am părăsit-o pe ea, căci
îmi este mai bine să-mi amintesc doar chipul (de parcă s-ar putea atunci când
iubim doar amintirea unui chip ori a unei priviri), m-am părăsit și pe mine. O
să revin la conceptul ea, însă nu înainte de a-mi recunoaște eșecul. Ca oricare
nou sosit într-ale lumii, am apărut în acest complex de împrejurări numit
Univers, precum un novice. Foarte probabil m-am născut la fel de incomplet,
nedefinit și inconștient ca oricare dintre semeni. Copilăria și adolescența mea
m-au trădat tratându-mă de suficiență. Toate răspunsurile la întrebările mele
au suferit de suficiența logicii. Fiecare construcție logică a fost pentru mine
un motiv în plus de rebeliune, de cercetare a necunoscutului. Același
necunoscut m-a atras tocmai pentru că oamenii se tem de el. Acest impediment îi
determină să-și construiască temelia existenței pe un eșafodaj pregătit pentru
sfârșitul brutal al cunoașterii; chiar și atunci, în majoritatea lor
covârșitoare, semenii preferă să-ți trădeze principiile, dar mai ales
îndoielile. Nu nevoia de adevăr ne sperie, ci adevărul în sine. În viața mea am
văzut destule orori simbolice; nu ele m-au îndepărtat de semeni, mai degrabă
consecințele lor. Astfel, oamenii au devenit pentru mine clișee fotografice
memorabile, fără implicații afective. M-am născut fără ceva anume, fără să aflu
anume ce și astfel toată existența mea s-a concentrat pe aflarea răspunsului.
Subconștientul și-a făcut mereu datoria și m-a avertizat cu privire la
pericolele pe care le întâmpinam atunci când eram în aproprierea unui răspuns,
însă tot el m-a pedepsit, obstrucționându-mi perspectiva răspunsului, folosindu-se de neutralitatea comodității. Cu toții suferim de aceeași
meteahnă: lipsa completului; împlinirile nu au decât rolul ridiculizării
nefericirii. Împlinirile sunt un eșec sau o neputință a adversarului natural,
ori nesimțit și neintuit, numit hazard. Însă hazardul nu înseamnă nimic fără
implicarea liberului arbitru. Libertatea de a alege este foarte costisitoare; în
căutările lor oamenii fac compromisuri foarte interesante pentru mine, ca
observator, însă pentru ei, adeseori, aceste compromisuri înseamnă începutul
sfârșitului. Nu sunt genul fatalist, însă sunt genul pragmatic; formula
adevărului după care-mi conduc viața și după care mi-am construit principiile,
mă determină să spun lucrurilor pe nume, să fiu franc prin excelență, ceea ce
îi deranjează enorm pe cei care se încumetă la o conversație sau o conviețuire
conjuncturală.
Până la urmă viața înseamnă mult mai
mult decât ceea ce înțelegem noi și ca atare ne oferim, trăind-o raportat la
înțelegere. Viața și lumea ne întâmpină pe toți, fără excepție, incompleți și
ca atare, oricare dintre noi, funcție de calități și noroc, purcede pe drumul
pe care și-l alege. Eu am ales varianta cea mai dificilă, cea a adevărului. În
general oamenii caută iubirea, fericirea sau pe Dumnezeu, eu am preferat să
pornesc în căutarea adevărului. În toate acțiunile, dorințele (împlinite sau nu),
gesturile, expresiile și reacțiile noastre există un adevăr. Adevărul nu este
cel care ne convine nouă, adevărul este cel care justifică o atitudine prin
legile firii. Un călugăr îmi spunea cândva, cu prilejul unui pelerinaj la
mănăstirea Frăsinei, că adevărul este Dumnezeu. Ceea ce i-am răspuns mi se
potrivește și astăzi: Cred că Dumnezeu
este totul! Cred că Dumnezeu este adevărul și mai presus de adevăr, iubirea.
Însă degeaba cred, dacă nu simt ca atare! Nu am primit nici o replică la
răspunsul meu, însă după un timp am înțeles că el a citit în mine revolta și o
credință poleită. Astăzi îi dau dreptate călugărului; nici eu nu aș fi oferit
un răspuns celui plecat într-o căutare destul de ambiguă, mult prea
neastâmpărat și neconvins în căutările lui mai ales la vârsta adolescenței
târzii, când încă suficiente ți se pot ierta.
Mă aflu într-un oraș complet străin, în
toiul unei nopți agitate și alergătura gândurilor mi se oprește tocmai la acel
călugăr. Îmi amintesc că l-am întrebat despre asceză, dacă se află în căutarea
ei, iar el s-a mulțumit să clatine din cap și să zâmbească înțelept. Zâmbetul
lui nu era deloc unul trist. Cu ochii minții îi revăd înțelepciunea și simt în
mine un fior întunecat, care cere imperios o acțiune. În fapt, mi se întâmplă o
revelație. Adevărul începe în mine, cu
mine. Cunoașterea de sine este calea, este povârnișul ei. Fără cunoașterea de
sine, fără acceptarea și asumarea a ceea ce suntem nu putem iniția nimic, nici o
călătorie. Rațiunea-mi replică imediat, spunându-mi destule despre mine,
amintindu-mi despre practica cultului personalității. Sinele apasă pe adevărul
de la capătul revelației: Suferința nu
înseamnă suficiență. Experimentează, implică-te total și necondiționat,
asumă-ți vigoarea consecințelor, suferă până la epuizare, trăiește dincolo de
aparențe.
Mă ridic din pat și mă plimb gol în
răcoarea întunericului nopții. Mă aflu într-un oraș străin. Îmi stă în putere
orice-ul. Mă împresoară timpul riscului. Sunt un bărbat ajuns la maturitate
care depinde doar de sine, care are în apărarea sa argumentul cunoașterii
adevărului. Cu siguranță sunt în apropierea lui, dar totodată foarte îndepărtat
de valoarea lui absolută. Un gând mă seduce! În fiecare lună voi locui într-un
oraș complet necunoscut unde voi experimenta viciile și virtuțile umane. La
îndemână îmi este partea cea mai ușoară, cea a viciilor. Rămân aici o lună și
acest oraș va primi amintirea desfrânării. Sunt gol în mijlocul camerei, în
mijlocul unui oraș străin, în mijlocul unei comunități care-mi va satisface
nevoia de cunoaștere a sinelui, cum altfel decât prin interacționarea cu
cei asemeni mie, dar sub robia nevoilor? Orașul acesta este bântuit de indiferență,
condamnat la singurătate. Pensiunea funcționează doar pentru rătăciți ca mine.
Fără să îmbrac ceva, cobor la recepție, unde cel mai probabil voi rupe rutina recepționerei.
În acest oraș, în această lume, la acest ceas în noapte sunt doi subiecți
antagonici și ideea experimentării unui desfrâu.
În această primă noapte din restul
vieții mele se va întâmpla întâia asumare din luna și orașul care au în comun depravarea...
