În agonie (IV)

Gânduri, gânduri, gânduri! Așezate în cuvinte spuse ori scrise, ele devin istorie ...

*

În ce domină mai mult expresivitatea afectului, în rostiri sau în măștile neprefăcute ale chipului? Dacă în momentele de agonie ne-am acoperi fața cu mâinile, nu ar mai fi deloc trădare. Nu mai avem chip de arătat și nici nu se aud rostirile ...

*

Iubesc și eu ceva în viața aceasta?! Aceasta-i altă întrebare ...

*

Cărțile au și ele un destin al lor, o viață a lor. Ce tâmpenie! Drama acestor cărți coincide cu drama umanității, doar pentru banalul motiv că sunt scrise de oameni.

*

Suferința ne arde numai cu flacără rece. Nu găsesc nici o altă explicație pentru care ea nu ne părăsește niciodată ...

*

Stările de plictiseală nu includ viața, altfel renunțam demult la ea. Câte miliarde de respirații se aud inutil în același timp ...

*

Cei care vorbesc des despre încâlcelile din destinele personale mint. Au descoperit cuvântul destin și îl folosesc doar pentru că le sună plăcut în ureche ...

*

În orice suferință zace în ascuns o dorință. Odată deconspirată, dorința se tranformă în dramă ...

*

Doar cine trăiește la extreme poate vorbi curajos despre viață. Cine trăiește oscilând între ele poate vorbi argumentat doar despre răul de mare ...

*

Prin dragoste ne justificăm nevoie de sexualitate, prin căsătorie o legitimăm ...

*

Când două suflete rănite se întâlnesc în astă lume, vinovată nu este providența ci atracția nefericirilor ...

Vicisitudine

Să avem parte de atâta hazard în astă viață încât să o renegăm? În fapt renegarea este forma prin care refuzăm provocările, prin care ne etalăm temerile. Mă depășește mai mereu atitudinea revoltată a celor resemnați. Realizez paradoxul revoltă în resemnare. Fac referire la revolta neputinței, acea tânguire conformă cu neajunsurile pricinuite de lipsa implicării. Vrem cu putința neputinței, cu teama învinsului dinainte, cu perversitatea unei lașități ascunse; vrem totul doar prin implicarea umbrei.  

Cunoașterea presupune foarte multe experiențe. Nu este îndeajuns să citim despre reușitele sau eșecurile altora, nici să aplicăm aidoma pașii existențiali ai unor predecesori versați. Asumarea în empiric este totul; asumarea presupune gândirea spre previziune și preîntâmpinare a evenimentelor, iar trăirea depinde de pasiunea ca implicare în tot ceea ce presupune acțiune. Pentru a atinge cunoașterea necesară unei evoluții revelatoare avem nevoie de cauză și efectele ei, pornind de la cauze.

În general ne sunt pe plac riscurile care se presupun a fi minore, chiar de neglijat. Este oare acesta un motiv să nu ne temem de consecințe? Este mult mai simplu decât pare. Totul, dar absolut tot ce se petrece are consecințe doar în prezentul conștiinței, singura în starea de veghe permanentă. Raportându-ne inconștient doar la trebuințele firii, care ar fi motivul pentru care am lua în calcul reacția celorlalți? Aproape nimic nu se poate realiza în singurătate decât singurătatea însăși. Atunci, dacă tot suntem în contactul cu semenii și îi folosim în varii acțiuni, de ce trebuie să ne implicăm în trăirile lor, când abia suntem capabili în a ne ocupa de ale noastre? Suntem uneltele reciproce prin care ne rezolvăm problemele. Niciodată cele de viață și moarte, pentru că ele aparțin intimității, mă refer doar la cele simple, cele care oferă soluții imediate.

Nimeni nu a afirmat vreodată că viața este simplă, decât dacă este un prost superficial și artificial. Viața este ceea ce suntem în individual, iar în societatea viața este produsul interacțiunilor noastre, a contactelor umane pe care le deținem. Îmi place viața, dar fără implicarea majoră a semenilor. Îmi sunt de mare ajutor doar pentru a găsi raportul perfect dintre nefericirile lor existențiale. Orice existență în plusul conștiinței mele mă obligă. Detest să fiu obligat doar pentru că am conștiință, ceea ce înseamnă că există mereu riscul să-mi pese ...

Viridiana

Un film straniu. Straniu!? Trebuie să pot mai mult. Încă sunt sub impresia filmului. Am ales să văd acest film tocmai din cauza acelei plagiere-parodie-grosolănie a tabloului lui Da Vinci ”Cina cea de taină”.

Nu voi insista, pentru că mă gândesc că vor fi câțiva care își vor dori să-l vadă. Un film clasic, alb-negru, poate cel mai bun film regizat vreodată de Bunuel. Filmul are de toate. Mai precis sunt vreo șase lumi într-una singură . Plecând de la catolicism și rigurozitatea lui până la haosul unei cohorte de cerșetori care profită de o aparentă libertate.

  Dincolo de extremele care se regăsesc în film, ceea ce mi s-a părut mie de remarcat este lipsa antitezelor. Este clar că ele există, dar totul se rezumă la naivitate și filantropie subversivă raportată la profitarea ulterioară prin violența unor minți descreierate și alcoolizate. Nu vă gândiți la violență extremă, filmul a fost realizat în 1961, violența este mai mult aluzivă și sugestivă. În schimb barbaria, grotescul, inadaptarea și resemnarea sunt la comun cu filantropia, ordinea religioasă în consemnele ei și pragmatismul clasei burgheze parvenite ...

Ceea ce merită subliniat în acest filmul este simbolul. Multe simboluri, foarte multe simboluri care sunt și pe alocuri parodiate, chiar dacă sunt și simboluri creștine.

 Mai multe puteți lua și decide uzitând de linkul ....

http://www.filme-gratis-online.ro/viridiana-1961/

Sensul hilar al vieții ... îl numesc ”eternizarea”

”Sensul vieții constă în eternizarea persoanei” 

Dumitru Stăniloae

Doar cei conștienți de valoarea vieții îi caută un sens. Serios?! ... Râd frumos, politicos și scurt când surprind o argumentație de acest fel, când se vorbește despre existență. Argumentație vie? Reală? Cu năduful unei sincerități revoltate? ...

Intrăm în realul vieții cu o grosieră educație religioasă, indiferent de sorgintea ei. Mergem în orb cu speranța că suntem protejați întrucâtva de Divinul. Iubim în orb pentru că ne supunem umanului și ne este de prima oară în toate. Apoi tot prima ... Prima suferință serioasă ne rupe din contextul iluziei. Începe decăderea. Îndoială ... Zvârcoliri ... Întrebări esență despre viață, ... apoi Divinitate ... din nou suferim din lipsa unui răspuns. Raționalul primește curajul renunțării la sine! Cuptoare în topitoria ființei încinse peste limita admisă! Trecem prin diferite stări lichefiate, prindem paloarea aliajelor! Le luăm pe rând și tot nu aflăm răspuns! În noi se deschide neantul și înlăuntrul lui stă Divinul ascuns! Ardem pentru o certitudine mai mult decât orice armată de misionari care exorcizează sau vindecă de lepră! Argumentația eternității unde-i Doamne? Dă-ne ceva de care să ne agățăm ...

Fericiți cei cu Duhul?! ... poate cei agnostici. Și mai (ne)fericiți psihosomaticii atei. Să atingi tehnele în credință sau necredință presupune renunțare. Cum se poate trăi în renunțare fără plauzibilitatea certitudinilor? Ori le ai, ori nu le ai! Cum poți supraviețui acelei stări coroziv-afective în care rațiunea și-a înfipt ghearele fără mila creștină, fără a câștiga câteva certitudini suficiente supraviețuirii? Ieșirea din suferință se face prin luciditate și scepticism. Din acest moment Divinul este musafirul din rostirile agnosticilor și blamatul din rătăcirea expresiei ateiste. Când ajugem în ăst stadiu, unde mai este loc de eternitate? Despre ce vorbim părinte Stăniloae? ”Dumnezeu te-mburde-n rai părinte!” cum urează în graiul lor oșenii, dar pe mine, unul, convingerea în Divinul mi-a părăsit conștiința și eternul devine incert cât pentru mii de sinucideri ...

Îmi place scriitura povățuitoare a părintelui Stăniloae. Îmi plac Țuțea, Boca, Cleopa, Steinhardt, Bastavoi, dar asta nu înseamnă că îi cred și îi aprob în orb, necondiționat. Lectura în credința lor nu m-a îndepărtat complet, este sursa agnosticismului, un soi de salvare de la nietzscheanism sau schopenhauerianism. Să dăm eternității doar ruga pentru lectură și simțire, iar când nu om mai putea, să-i dăm eternității învățătura noastră la torc cu un dram de credință reală, vie, atât de necesară în proba iertării ...

Scepticism

Închipuiți-vă viața ca un carusel. Este simpatică ideea de ”când sus, când jos”. Precum destinul omului, și dansul în carusel este unul sincopic, din nou ”când jos, când sus”. Urcușuri vs coborâșuri ar fi echivalentul reușite vs ratări, bucurie vs tristețe, împlinire vs dezamăgire și să fim puțin nostalgici, iubire vs ură. Doar atât!? ...

Închipuiți-vă viața ca un carusel. Care este caracteristica principală a unui carusel? Joaca principală? Se învârte în cerc, în jurul unui ax central. Viața ca un carusel egal deja-vu. Un motiv în plus să-mi trăiesc viața cu o încetineală sfidătoare gravitației. Viața fiecăruia ar trebui să aibă doar 360 grade, nicidecum multiplu de 360. Este o iresponsabilitate să te prefaci că trăiești. Să repetăm în condescendența ființei trăirile este blasfemie; viitorul ar fi precum un pergament secret sigilat pe veci. În carusel, în rotația perpetuă, este interzisă evoluția. Este ca și cum ai citi o singură carte în toată existența. Este foarte adevărat că percepția cărții va fi una diferită, funcție de vârstă, maturitate și experiența acumulată, dar finalitatea și acțiunea sunt aceleași.

Să trăiești la nesfârșit stările în similitudinea lor, să te confrunți cu aceleași probleme, să nu ai bucuria primordială a unei iubiri și împliniri pentru că te regăsești în repetiție, nu-mi conferă nici o motivație să continui în firescul umanității. Regulile nu au fost create doar pentru a fi respectate întocmai, ele au fost create și pentru a le încălca. Nu-mi doresc să aflu despre ce este viața, mai degrabă aș dori să nu știu. Un sceptic precum subsemnatul se va revolta o singură dată. Un sceptic, ajuns ca atare din întâmplările vieții nicidecum din întâmplare, va face un singur compromis, apoi va asista la decăderea semenilor și într-un caz (ne)fericit va consemna ceea ce trăiește cu ochii minții; se subînțelege că acest exercițiu se va efectua după consemnarea celor trăite ființial. Dați-mi un singur motiv să rămân în carusel și promit că renunț public la scris ... 

Agnozie

Se-ntâmplă zile care prezintă riscul unei epuizări maximale. Efectele se resimt în curândul ulterior. În timpul acelei epuizări, dincolo de solicitarea psihică, mentală și fizică se acutizează senzațiile. Senzațiile niciodată nu mint, sunt devenirea fecundă a intuiției. Senzațiile sunt preambulul certitudinilor; sunt alertă, sunt prevenire sunt praful ridicat din mișcarea conștiinței.

În astfel de zile nervii își forțează limitele. Mă regăsesc într-o singularitate sintetică, dar care mă împinge la gesturi extreme. Să te lupți cu tine însuți doar pentru a suporta! Una dintre provocările mizerie ale destinului. Să-ți fie de nevoie pentru a exista și în zorii mâinelui să te cobori adânc în ființă, să te identifici în roșul sângelui sau salinitatea unei lacrimi. Ești numai conștiință în fiece gând și gest, iar devenirea în planul existenței se oprește într-un prezent fără viitor. Aici nu afli durere, ea este deja istorie, chiar dacă recentă; afli despre uitare.

În cuprinderea agnoziei uiți totul. Uiți tot ceea ce ține de vitalele simțuri. Cu răul din râul uman se poate trăi, cu rădăcina lui trebuie să lupți în orb, indiferent de șanse. Drama în agnozie este pierderea senzației; dispariția ei te expune nevrozelor cu destinația delirului. Dar cum să rămâi indiferent acestei descompuneri? Cine mai suntem fără senzații, fără dureri sau bucurii (fie ele cele mai mărunte), fără ..., fără ..., fără ...

În agnozie mi-s reproș și distanță; mi-s centrul indiferenței izbăvite din resemnare, căci de satisfacția morții nu mă voi atinge. În orice durere mocnită zace o imensă nestăpânire. Când se va rupe stavila se va rupe și liniștea lumii. Așa-mi vine a urla cu agonie în pustiul Divinității: riscă-mi agnozia și te voi elibera pe Tine și supușii tăi! Cum ar fi corect: ”pe Tine și supușii ...” sau ”pe Tine de supușii ...”!? ...   

Despre tristețe (II)

Se întâmplă să-mi și pese; de tristețea din semeni. În acele momente mă arunc cu capul înainte; mă împinge un aș dori să sfarăm zidul care-i separă de viață. Autenticitatea unei tristeți mă mișcă, chiar dacă știu enormul despre tristețile mele covârșitoare. Fără echivoc aș schimba tristețea lor cu a mea; nu i-ar salva de tristețea lor, le-ar fi de ajutor într-o îmbunare. Tristețurile mele sunt înfiorătoare; prin ele am înfrânt orice iluzie speranțelor . Nu este un gest creștinesc, nici pe departe, este doar inițierea în ale agoniei.

Nu mă aștept a fi crezut. Nici nu-mi doresc afecțiunea semenilor. Uf! Să nu aud în rostirea cuiva compasiune.  Gestul meu este curtoazia necunoașterii. O neliniște este incomparabilă unei agonii; cunosc, fără a-mi fi dorit vreodată această cunoaștere, totul despre permanența agoniei. Nu afli în grotescul tristeții gloria vreunei victorii, iar despre gloria martiriului pot a-mi vorbi doar sfinții când le va veni vremea în rostirea lor. Ajungi în agonie doar după ce viața ți-a permis împlinirea. Ai dovedit înaltul vieții doar pentru asumarea unei căderi ireversibile? Este o neghiobie, dar este șansa noastră de a învăța despre ură, șansa unei apoteotice trăiri în care revolta atinge paroxismul. Ura noastră va cuprinde și Divinul prin blamarea Lui. Întrebarea firească este putea-va Divinitatea să ne condamne când din înaltul cerului ne întoarce în arderea lavei? Putem judeca toate astea doar prin ceea ce am dobândit, am devenit, putem înțelege și accepta.

Numai un nefericit pricepe fericirea altora.  Aceluiași nefericit îi va reuși fără excepție transformarea neliniștilor în agonie. Agonicului căruia îi reușește izbăvirea din agonie, i se mai poate întâmpla doar luciditatea. Pragmatismul lui nu va ucide ludicul îl va exersa până-n mefistotelic. Profunzimea trăirii unei tristeți devenită capitală te aruncă în iad, iar de acolo numai singur poți ieși. Rugăciunile au suficiența lor și stârnesc zâmbete îngerilor, apoi compasiunea lor te va mistifica într-un inutil derizoriu. Înfrângerea unei agonii îți va conferi noblețea detașării ființiale; ca un exercițiu de imaginație, vizualizați revenirea între îngeri fără posesia vreunei aripi. Ei au primit putința de-a zbura după întâlnirea cu moartea, tu agonicule, ai câștigat acest drept sfidând-o.

Nu-mi mai este de trebuință nimic din trăirile care convoacă beatitudinea, extazul. Nu-mi sunt de trebuință pentru teama reîntoarcerii în agonie după izbăvirea din ea, ci pentru că timpul petrecut în extaz este incomensurabil timpului petrecut în agonie. De aici și preferința mea pentru luciditate ...