Orbul şi idealistul (II)

Capitolul II 

Taina orbului

Trecuseră şase luni de la întâlnirea cu orbul. Deşi refuzam frenetic să-mi recunosc metamorfoza, mă amăgeam conştient că sunt acelaşi. Gândurile îmi stagnau proptite în predicţiile orbului. Mai mult decât atât, trăiam cu spaima continuă că mă pot ajunge previziunile acestuia. „Sunt foarte liniştit în ceea ce te priveşte pentru că sunt convins că viaţa ta, de azi înainte nu va mai fi la fel. Voi fi mereu în gândurile tale. Deja îmi aparţii cel puţin pe jumătate. Cealaltă jumătate o las oamenilor. Aşa se vor apropia mai mult de mine. Asta este menirea ta!” închise el conversaţia noastră, concisă de acel macabru ” Vom vedea!”. A urmat o noapte extrem de agitată; mă hotărâsem să renunţ la convieţuirea printre semeni. M-am mutat chiar în dimineaţa zilei următoare într-una dintre casele de la marginea parcului, unde mi-am închiriat o cameră, care era înaltă şi străjuită de nişte stâlpi de lemn, în care unul dintre foştii chiriaşi încrustase cu un cuţit, un calendar în stil gregorian. Cei şase stâlpi îmi aminteau de brâul Domnului care sprijinea cupola Periei de la Săpânţa. În odaie am găsit o laviţă pe care şedeau suprapuse şase pături care suplineau salteaua; eventual şi o pernă. În mijlocul camerei trona o masă cu două scaune; în colţul dinspre apus se sprijinea de zid un dulap din lemn masiv fără uşi, iar la geam rânduite, câteva volume vechi aliniate pe rafturile unei imaginare biblioteci. Acolo am sădit sămânţa depresiei, acolo am învăţat să detest pe furiş bucuria oamenilor, să mă bucur cu laşitate de nefericirea lor. De la acelaşi geam l-am căutat pe orb zilnic, fixat ca o mumie de muzeu, din spatele draperiilor maronii. I-am vânat silueta minut cu minut. Am repetat la infinit şi în detaliu, replica pe care doream să i-o administrez precum un chinez obsedat de răzbunare.
Proprietarul era un bărbat trecut de 70 de ani, mărunţel şi cu o calviţie tribut închinată ostentativ tâmplelor sure. Privirea lui, de un albastru spălăcit îmi zădărnicea încrâncenarea. Zilnic, la aceeaşi oră îmi aducea mîncare rece. Deseori revenea în cameră pentru a pleca cu farfuria neatinsă. Era profund ascuns în tăcerile sale. Extrem de politicos, refuza să îmi vorbească. Nu am putut memora timbrul vocii, pentru că l-am auzit vorbind doar cu două ocazii: prima dată atunci când m-am mutat şi a doua oară când mi-a comunicat că refuză banii pentru de-ale gurii. Privirea lui îmi provoca aduceri aminte din privirea orbului. Parcă erau înţeleşi şi parcă ştia motivul prezenţei mele acolo. Aceaşi tainică tăcere, aceiaşi paşi târâţi între uşă şi masă şi uşă. O pendulare unică în cotidian, între refugiile noastre.
Azi se împlinea jumătate de an de când mă abandonasem în obscuritate. S-a oprit în dreptul ferestrei. Privea spre parc, parcă desenând fiecare gravură nervoasă de pe frunzele copacilor. Eram ca doi saltimbanci obosiţi după fiecare spectacol al circului vieţii. Târziu, epuizat de agitaţia privirii, îmi spuse:
- Poate a obosit. Poate!? … de aceea nu mai vine în parc.

Nimic nu e definitiv

Fericirea există doar pentru cei ce nu au trăit acest sentiment. Violența durerilor suportate după trecerea ei este acea bestială răzbunare a vieții. Echilibrul suportă orice compensație, obligatoriu în egală măsură cu intensitatea trăirii anterioare. Ce ție nu-ți mai este de trebuință, celorlalți le rămâne țelul suprem al unei existențe dominate de aparențe. Nu pot trăi în virtual și închipuire fără să mă sacrific irevocabil, fără resemnare și uitare în rugina ființei. Pentru mine fericirea îmi este totuna cu căderea în extaz la vederea unei omide. Când nimicul se confundă cu concretul și fericirea se cuantifică-n lacrimi, singura certitudine care ne rămâne este moartea, dar din (aceeași) fericire, dincolo de ea nimic nu este definitiv …

Jocul absurd al sorții

Prin ușa sufletului meu, singura comunicare oficială cu lumea, de ceva vreme își face intrarea doar ridicolul. Trăiesc cu impresia ca anturajul cu care m-am obișnuit a devenit o gluma proastă a sorții. Nu vorbesc de acele inepții care sunt inerente și la îndemâna fiecăruia dintre noi, ci de modul de abordare a relațiilor personale. Sunt obișnuit cu egoismul semenilor, acea moștenire ereditară lăsată de generațiile primitive, minciuna, acel colac (temporar) de salvare a unei primejdii imediate și ipocrizia din fiecare ”te iubesc”-ul care condamnă la iluzia fericirii, dar nu pot tolera acel nefiresc uman stârnit de agonia unui refuz sau a unei neîmpliniri. Când orice comuniune afectivă sau dorință de comunicare este primtă și tratată precum un blestem, reflexul deja format mă îndreaptă înspre sarcasm sau utopia apocalipsei. Mai descompus de atât nu pot deveni și mai trist decât tristul cel mai văduvit de resemnarea mesianică nu pot fi. Mă simt ca și cum cartea destinului meu s-ar scrie pe o singură față a paginilor, pe verso albul tot mai alb simulând perfect inerția mea. Când pe ușa sufletului meu, singura comunicare oficială cu lumea, își face intrarea ridicolul, pe lângă el se strecoară afară absentul ...     

Mințindu-mă, nu mi-e deloc mai bine

Cândva între mine și umanitate s-a încheiat un pact. Am renunțat reciproc la acele santinele din avanposturile războiului prin care mi se cerea să devin proscris iar eu mă împotriveam; cea din urmă reconciliere ne-a așezat într-o neutralitate pasivă, binevoitoare. Datorită ingeniozității Divinității și a destinului am devenit ceea ce suntem. Această aparentă imunitate este substitutul a tot ce cândva era frumos și fragil în mine, iar acest lucru nu a fost posibil fără a măslui intenționat realitatea. Sunt arhitectul și beneficiarul iluziilor mele. Toate frustrările le-am abandonat în incertitudinea viitorului, la o adresă și un timp nedefinit. Nu mă simt deloc mai bine știind că destinu-mi este acel drum care mă va duce exact de unde am plecat; căci din nicăieri am intrat în astă lume și înspre nicăieri mă-ndrept …    

Rutină

Singurătății mele nu i se asortează nimic. Mi-am mobilat viața cu muncă, familie și lectură, iar culoarea mobilei este culoarea fadă a rutinei. Am o singură oglindă și în ea când mă privesc pot observa doar cum trece timpul. Nimic nu mă stârnește. Imunitatea răzbate prin fiece reacție precum un reflex condiționat al sedentarismului. Parcă aș ispăși acea sentință definitivă care pe toți, mai devreme sau mai târziu, ne condamnă la moartea pasiunii. Cândva credeam că definiția pasiunii era viața; tocmai din acea convingere acționam și trăiam în consecință. Acum viața îmi pare o datorie de onoare față de toți cei cărora le-am complicat existența intrând în ea, o datorie pe care nu nu am voie să o ratez. Este ultimatumul pe care l-am primit din partea semenilor, un soi de tragedie eliadiana în care melancoliile sunt permise doar sinucigașilor, tocmai pentru a-i determina să-și respecte datoria de onoare. Îmi port rutina cu aceeași resemnare, atât în fața oglinzii cât și în public, cu diferența că în public sunt foarte atent să nu declanșez epidemia rațiunii sau să suport vreun tratament inoculat nevinovat. În melancoliile mele sunt foarte viu, în prezentul târziu al zilei sunt o carnație odihnită prin resemnare ...     

Decalogul unui dialog ratat

(rațiunea și afectul consolându-se reciproc)

În mine se poarta de mai bine de 25 de ani un război surd. Rațiunea și afectul își dispută acțiunea și reacțiunea ființei. Este mult mai simplu decât pot accepta, pentru că suport această luptă.

*

1. De când rațiunea mi-a devenit un instinct de observație cinic, pervers și perfect de lucid, afectul își asumă rolul de creator al iluziilor, compensând nevoi sau doftoriciind dureri.

*

2. Afectul își dorește să simt și să trăiesc fericirea, rațiunea îmi cere dovezi că ea există.

*

3. Rațiunea satirizează tot ce afectul își asumă ca trăire și cere a fi experimentat, concluzionând ” imitația a distrus originalul, iar tu ai devenit tot ceea ce nu ți-ai propus sau dorit să fii! ”

*

4. Când tot ce am iubit a devenit înșelăciune, rațiunea a țipat râzând: ”Ți-am spus eu!”.

*

5. Ce-mi pare mie frumos, rațiunea reduce la estetică.

Fără rădăcini/ Purificare

Toate iubirile uitate în mine
de femeile care mi-au petrecut sufletul
au prins rădăcini.
Iubirile mele au eşuat
în insule pustii
între Tigru şi Eufrat.

Simţirea pentru tine
îţi caută lacrimile
îşi cere eternitatea.
Când te-am rugat să pleci
ţi-am alungat fertilitatea
am ucis rădăcinile nenăscute.

Dar, îmi lipseşti
la fel şi săruturile
acoperind cuvintele nerostite.
Suntem două insule
prea apropiate
uneori îndepărtate.

Plouă în paradis
îngerii se joacă
cu lacrimile noastre.
De la fereastra mea se vede
atracţia dintre insule,
Atlantida ascunsă lumii vii.