Rutină

Singurătății mele nu i se asortează nimic. Mi-am mobilat viața cu muncă, familie și lectură, iar culoarea mobilei este culoarea fadă a rutinei. Am o singură oglindă și în ea când mă privesc pot observa doar cum trece timpul. Nimic nu mă stârnește. Imunitatea răzbate prin fiece reacție precum un reflex condiționat al sedentarismului. Parcă aș ispăși acea sentință definitivă care pe toți, mai devreme sau mai târziu, ne condamnă la moartea pasiunii. Cândva credeam că definiția pasiunii era viața; tocmai din acea convingere acționam și trăiam în consecință. Acum viața îmi pare o datorie de onoare față de toți cei cărora le-am complicat existența intrând în ea, o datorie pe care nu nu am voie să o ratez. Este ultimatumul pe care l-am primit din partea semenilor, un soi de tragedie eliadiana în care melancoliile sunt permise doar sinucigașilor, tocmai pentru a-i determina să-și respecte datoria de onoare. Îmi port rutina cu aceeași resemnare, atât în fața oglinzii cât și în public, cu diferența că în public sunt foarte atent să nu declanșez epidemia rațiunii sau să suport vreun tratament inoculat nevinovat. În melancoliile mele sunt foarte viu, în prezentul târziu al zilei sunt o carnație odihnită prin resemnare ...