Conținutul unui om

A trecut aproape o săptămână de când m-am oprit din scris. Nu a fost nimic legat de lipsa de inspirație sau timp și nici nu m-am răfuit cu mine într-o criză de identitate. Am preferat să mă gândesc la ceea ce am scris până acum și la tăcerile pe care mi le-am impus de-a lungul vremii. M-am recitit în diagonală și mi-am ascultat gândurile revoltate de toate trăirile mele expuse public sau păstrate în anonimatul ființei. Am petrecut mai mult timp cu fiica mea de aproape doi ani și mă minunam de simplitatea geneticii. Posedăm aceeași sangvinitate și aciditate, suntem bântuiți de aceleași nevroze și pasiuni, avem o doză comună de încăpățânare, aroganță și orgoliu și știm să obținem la fel de ușor iertarea pentru orice neghiobie comisă. Diferența este că ea se mai poate schimba, are viața înainte și tehnica avansată în avantaj, eu nu.

Algoritmul după care Dumnezeu a creat această lume nu poate fi înțeles de nici un muritor, el poate doar să creadă fără a cerceta și astfel să-și asigure liniștea afectivă; este cea mai simplă formă de conviețuire cu sinele, umanitatea, viața și spiritualitatea.

Motive ...

Acesta este unul din motivele pentru care în adolescență spuneam ”Muzica m-a învățat să iubesc și femeile să urăsc!”. Mai târziu am suportat o modificare , iar femeile a fost substituit cu umanitatea. Prezentul suportă doar prima parte, cea legată de muzică. Am păstrat iubesc și am adăugat a ierta. Oricum ar arăta viitorul motivul se păstrează. ”Ascultați” argumentul ...

Destine

Ieri am încheiat un alt episod din viața mea. Am un gust amar; parcă prea multe capitole compun o viață de om și cu toate acestea umanitatea se plânge de faptul că o viață este mult prea puțin pentru cât și-ar dori să trăiască sau să experimenteze. Unul din paradoxurile majore aparținând existenței umane constă în faptul că trecem prin viață irosind-o, dar ajunși la capătul ei cerșim clipe sau zile în plus. Pentru ce?

Percep aceste finaluri ca fiind lipsite de demnitate; nu avem dramul de decență să ne recunoaștem greșelile față de noi înșine, față de aproapele nostru. Nu avem inserat în ADN gena învinsului, dar nici a învingătorului. Destinele se formează, se construiesc, se desenează prin fapte, trăiri.

Eclipsele din noaptea mea polară

În ultima vreme am tăcut prea mult. Nu întotdeauna ceea ce am scris a reușit să exprime exact această furie și lehamite care-mi atârnă de ființă. Nu am căutat a proteja dar nici a responsabiliza pe cineva pentru propria-mi neputință. Simt că sunt unul dintre acei puțini care au parte de libertatea spiritului și a ființei, cei care știu cum să abuzeze de această libertate trăind în afara canoanelor și a fricii. Cu toate ăste nu am fost suficient de puternic afectiv încât să trăiesc în afara umanității, sa o ignor măcar la nivel rațional. Îmi iubesc prea mult semenii deși nu au făcut nimic pentru a merita acest sentiment. Nu mă rușinează posesia unei slăbiciuni de această natură și nici modalitatea în care ea îmi domină rațiunea în momentele de repulsie și respingere, dar trebuie să recunosc că mă afectează. Nu asist și nici nu sunt implicat în vreo competiție cu semenii, chiar mi-am permis indolența de a-i lăsa să plece rupând bucâți din mine. Îmi este mai ușor să mă suprim prin regrete și melancolie decât să să port micile sau marile batălii care sfidează orice logică, în care se inventează și inventariază victime. Am ales povara libertății conștientizate, cvasi-exploatate și parțial asumate, dar parcă prea lungă-mi pare noaptea asta polară. Fiecare pas făcut șovăielnic de semeni înspre mine înseamnă o nouă eclipsă de viață. Sunt totuși prea multe, totuși prea mulți și vorba poetului, mie mi-a rămas a fi ”tristul cel mai liber dintre toți” …

(XI)

 

Larry King a oferit un răspuns stupefiant pentru unii, pentru alții senzațional, atunci când a fost întrebat în timpul unei emisiuni pe care o modera, ”Care ar fi prima întrebare pe care i-ai adresa-o lui Dumnezeu, dacă l-ai întâlni?”; după o clipă de gândire răspunsul a fost ”You have a son?”. Dacă l-aș întâlni, categoric nu aș întreba ceva de interes public, m-aș limita la o întrebare de interes strict personal, ”Oare ce caut eu în viața mea!?”. Dacă întâlnirea ar fi publică întrebarea ar fi alta, ”Îți place retorica?” 
*

De ce scriu!? (III)

Îmi este cumplit de greu să mai păstrez adunată la grămadă toată această nebunie ușoară și acceptată cu care umanitatea s-a obișnuit să trăiască în resemnare; cu aceeași nebunie sunt tratat la rându-mi atunci când ies în lume. La ce-mi este de trebuință colocatarea în acest sanatoriu cosmopolit nici eu nu știu, dar cert îmi este faptul că pot răbda viața doar răbufnind, cum altfel, decât în scris. Îmi este tot mai greu să sedimentez ceea ce citesc, am ajuns chiar să parcurg aproape zilnic pagini din patru cărți diferite, doar pentru a mă încânta iluzoriu, pentru a găsi ceva care să mă motiveze să înaintez, să rup aceste lanțuri ale ipocriziei care mă blochează în singurătatea și amarul gândurilor.

Inutilitate (IV)

Mă simt tot mai expus, mai decopertat de trăire, de ființă. Ciudat și extrem de iritant este faptul că cei care dețin statutul de prieten își dovedesc utilitatea fără ca eu să-i fi întrebat de sănătate sau de viață. Sunt saturat de întrebarea ”Chiar tu ești autorul acelor texte?”; urmează apoi tot felul de afirmații, de la cele mai naive la cele mai sinistre și apocaliptice. Interesant este faptul că ele poartă amprenta acelui adevăr absolut, pe care prietenii îl emit fără nici cea mai mică marjă de eroare, în neumila lor părere. Sunt tot mai consternat să constat câtă indecență poate ascunde o relație de prietenie.