Inutilitate (III)

În ultima vreme am parte de câteva ședințe de terapie; în fapt staționez într-un stadiu de introspecție selectivă, care ar trebui să elimine balastrul acumulat de tot haosul, parțial organizat, pe care am reușit să mi-l permit. Realistic vorbind, îi permit rațiunii să interogheze subconștientul, iar acestuia i se permite orice formă de revoltă. Cred că psihiatrii definesc o astfel de atitudine ca fiind una pozitivă. Așa ar trebui să și fie având în vedere că încerci să te cureți de ce este rău sau mult prea bun în viața ta, cel puțin în cazul meu, eu nefiind obișnuit cu prea bunul.

Delirium

Când Dumnezeu nu are timp pentru mine mi se-ntâmplă frumosul; atunci am timp pentru mine, pentru semeni, pentru gânduri și iluzia unei libertăți absolute, necondiționate de eternitatea îngăduită de albastrul cerului sau întunericul nopții. Mi se întâmplă să trăiesc un delir al afectului în care mă simt întregind paradoxul de a fi complex și complet; fiind văduvit de acea luciditate care mă reține în firescul ăstei lumi îmi permit să mă răsfăț în luxul trăirii pe orizontală, inestetic să urc și să cobor spre sfinți, să mă antrenez în acele conversații iraționale și ridicol de sublime, căci ce altceva sunt sfinții, decât acea inchizitorie poliție divină capabilă de interogatoriul asemeni introspecției!?

Oscarul merge la …

Mă dezgustă tot ce poartă amprenta românismului. Totul este desuet, de la politică și sport, de la care ne așteptăm cu toții dealtfel, până la relațiile interumane. Stau și mă întreb cui naiba îi este atât de imperios de trebuință să fim îndobitociți în asemenea hal încât să nu ne mai deosebim de nefericiții atinși de alzheimer. Nu mai aplec demult urechea și privirea la acele teorii conspiraționiste, iar ghimpii rațiunii lucide care mă definește m-au transformat în cel mai versat fachir.

(IX)

În adolescență îmi încredințasem viața gândirii aristotelice. Eram sedus de logică și absolut tot ceea ce făceam sau mi se întâmpla trebuie să suporte argumente. În timp devenisem un adolescent cuprins la interior de o tristețe sobră; simțeam că sunt un neînțeles. Nimic din această sumbră tristețe nu trebuia să răzbată înspre semeni, familie sau iubite; singurul dialog autentic era între mine și Divinitate, iar restul devenise o exersare îndoielnică a perfidei arte a conversației. Singura reminiscență din adolescență, pe care o păstrez ca un stigmatizat blestem divin, ar fi iubirea ce o port artelor; pot zâmbi când afirm că ”totuși, … mai am ceva sfânt în mine”.

*

Nu-i înțeleg pe semeni de ce trăiesc cu acea nevoie acerbă de a se face plăcuți. Niciodată celor cărora le dăruim efortul de a le deveni utili, plăcuți sau poate chiar amanți nu vor trece dincolo de ideea de a ne privi sau accepta mai mult decât un animal de companie. Cei care au înțeles în cele din urmă fenomenul dețin măcar un papagal în casă, restul se dețin pe sine.

*

Încă servesc acea cafea proletară!

 (Evoluție)

Trebuie să îmi forțez limitele pentru a lua decizia perfectă. Hm! ...
Decizia perfectă nu este deloc un eufemism, este o realitate care mă definește. După ce reușesc să mă trec dincolo de mine mă pot desface bucăți fără durere, fără resentimente ulterioare, implicit fără să îmi îmbrac afectul în regrete. Mă privesc complet disfuncțional și încerc să-mi înțeleg mecansimele care-mi determină rațiunile și acțiunile. Nu am nici un motiv, privindu-mă astfel, să-mi reiau viața din punctul acela mort unde am rămas. M-am dus acolo tocmai pentru a mă anula. Viața este constituită din modele de proiect neexplorate total și decisiv. Nici nu ar fi nevoie, pentru că altfel aș rămâne blocat într-unul dintre ele. Fiecare proiect are povestea lui, astfel încât viața noastră devine o înșiruire de povești fericite și nefericite, vesele sau triste.

Ești mai mult ...

Se poate intui. Ești mai mult decât pot înțelege, decât pot suporta uneori. Uneori s-ar traduce atunci când mâ gândesc la tine. Când acest ”uneori” înseamnă 24 de ore, atunci, chiar și mie care nu mi se mai întâmplă nimic de ceva timp, este de la sine înțeles că agonizez. Singura salvare îmi parvine din rămășițele rațiunii. Acele rămășițe care mă condamnă la triviala normalitate din care m-ai extras. Până azi credeam că tu trebuie să fi cea salvată. Azi am aflat că de mine îți este cu trebuință să fi salvată. Ce bine ne este amândurora, dar fiecăruia cu el însuși. Fiecare cu propriile spaime ale gândurilor zilei de mâine.

La limita inferioară a existenţei

Mă întreb, undeva în "mica" mea existenţialitate, undeva între reformele eterne şi ciclice ale evoluţiei mele "cât de mic mă pot suporta"!?
A fi "mic" la stat înseamnă oare a fi invizibil pentru semeni, oricât de multă demnitate şi orgoliu ai avea!? Avem urme vizibile de tălpi pe suflet, pe creştet, urme savurate cu indiferenţă de anturaje închipuite şi căutate cu persuasiune, care să ne accepte şi să ne confere o definiţie, sau identitatea de turmă!