La
mine însumi convertit,
mi-aud
tăcând singurătatea,
mă-ntreb
”Ce Domnul mi-a sortit?”,
de
ce pierdut-am puritatea?!
De
unde frica de-a fi om
m-a
transformat în urlet,
cerșind
pe treapta unui dom,
o
împăcare-n suflet?!...
Rănindu-te,
eu mă salvez
de
multele nimicuri,
Un
Prometeu mă tot visez,
ciupit
de mii de ciocuri;
ce
așteptări să mai ucid,
ce
disperări să-nlătur,
din
nicăieri înspre lucid
să
pot să mă aventur?
Sunt
om cu dreptul la erori,
la
egoism și răzvrătiri,
cu-o
viața suntem toți datori,
mi-s
irosire între iubiri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu