Între lumi

Tristețea nu-mi cunoaște zâmbetul

și mă coboară-n orice viciu,

pribeag în toate ca profetul,

apocalipsă de ospiciu;

hrănit-am lumea mea cu tine,

povară dusă prin păcate,

ce-am fost atunci nu-mi aparține,

ce ți-am greșit, nu-mi sunt iertate.

Ai drept să-mi ceri despăgubire

deși acum îți sunt un fost,

tu ai pledat pentru iubire

în lumea celui fără rost;

o punte-ai ridicat în soare

să facem pactul între lumi,

în infinit nimic nu doare,

nici versul meu dintre antumi.

Melancoliei-i dau un nume,

s-o poți găsi, s-o poți păstra,

iertarea dă-mi în lumi postume,

primește lumea mea-ntr-a ta;

Încetineala mea sangvină

să o dizolv în focul viu,

întors în firea-mi de jivină,

să nu-mi mai fii, să nu-ți mai fiu...