Îmi ești și nu-mi
ești! Îmi vii și mă pleci! Stau neclintit într-o așteptare care nu suportă
răspunsuri. Întrebările au ars în complicitatea rugului pe care ți-am stins
umbra memoriei tale. Cândva mi-ai fost vers și uneori cântec, acum te mai cântă
doar ecoului pustiului crescut în mine. Nu doare, nu sare în lacrimi, nu
ștersul în zâmbet, doar gândul că-mi ești, că-mi vii ori că-mi pleci. Între noi,
așezarea unui amurg incert aparținând susului din josul lumii. Aleatoriu, în
momentele vecine nostalgiei, mă simt traversat de reminiscențele voluptății
imaginate în lipsă-ți. Însă în trebuințe îmi stă împlinirea unei mărturisiri:
trăiesc cu absența nefericirii. Acum nu te cuprinde niciuna dintre formele pe
care iubirea le-a știut crea sfărâmând suflete, însă ne-au rămas îmbrățișările
șoptite și temerea că zorii ne pot găsi refugiați într-un împreună ireversibil,
posibil ucigaș. Dar te întreb: ”ce poate fi moartea când însăși distanțele
dintre oameni o hrănesc?”. Oare doar asemănarea vidului din noi ne-a adus
împreună și ne-a sedus cu nebunia desfrâului descătușat? Cu tine zilele coborât-au
în nopți pentru simplitatea acestui ”a fi”.
Te-am înțeles doar acceptându-te, m-am înțeles prin același acceptându-te. Te-am
posedat doar cu tine savurându-mă, m-ai posedat cu mine într-un exil neconjugat
al sinelui. Te-aș mai putea iubi - oare pentru a câta oară?! - numai
murindu-mă, însă nu mă pot lăsa în moftul mâniei Divinului. Lui îi este la
îndemână iertarea, mie numai ce i-a mai rămas Lui din iubire, iubind totul.
Universul meu se frânge
sub veșnicia iernii sufocate de muguri...
Om frumos si bun sa ai parte de ginduri bune precum ti-e gandul.
RăspundețiȘtergereSarbatori cu bine tie si celor dragi ai tai.
Te tuc batrane!