Pribegie

Tot ce mai pot căra cu mine este un dor nebun. Indescifrabil, fără o țintă anume, acest dor m-a lepădat de nevoi, de dureri, însă m-a îndepărtat de rădăcini. Nu caut ceva anume, nu mă caut pe mine, nu-mi doresc atingerea infinitului. Mă complac între semeni în care nu regăsesc nimic din ceea ce știu că sunt și care frizând orice paradox ar trebui să mă completeze. Există vini în astă lume pe care nu le putem repara, însă indiferent de consecințe ne trebuiesc în atingere, în trăiri, în autodefinire. Fără aceste vini nu suntem capabili de întregire fiind vitregiți de emoții care ulterior devin pasiuni. Brutalitatea gesturilor personale prin care ne tratăm de indiferență contribuie definitoriu la împlinirea vinilor. Nimeni nu poate iubi fără a-și lăsa carnea frământată de amăgirea înfăptuirii păcatului. Stăm sub corvoada excesului de dorințe, jinduim sângerând pentru satisfacerea lor, pentru ca în final să fim de acord cu sinele care ne pregătise anterior pentru fiecare dezamăgire atinsă. Cunoașterea ne-a devenit frenetica spaimă care precede renunțarea. Le știm, le spunem și ne avertizăm, dar totuși le desăvârșim. Neînțelegându-se, omul, cu toată știința lui despre viață, alege pribegia. Să pleci din tine pentru că nu mai poți a fi, este preludiul sfârșitului. Există totuși o salvare. O văd în tot ceea ce ating și cunosc. Ne salvează puterea de regenerare a sufletului, capabil mereu să se avânte într-o nouă iubire, chiar și lipsită ea de logică. Pribegia va fi mereu drumul dintre ultima și viitoarea frământare. Între multele pribegii și frământări, doar trupescul ne trădează, fiind singura resursă care ne abandonează ireversibil. Putem iubi și ne frământa cu puteri dincolo de limitele noastre, însă o facem alimentați de o sangvinitate tot mai aproape de închegarea. Acum, singurul lucru cu care mă descurc este dorul acesta fără țintă, fără trebuințe, fără rădăcini...