În liniștea nopții îmi trece
doar timpul
pe care mi l-am promis.
Afară, în bătaia vântului,
umbrele nu-și dau rând
și se-ncaieră sub lumina lunii,
sub boltirea gândurilor care le
urmăresc,
de la fereastra camerei mele.
Vântul îmi pare mult mai
neliniștit
decât mi-a fost tresărirea
dinapoia ultimului zâmbet,
pe care l-am oferit cândva pământului.
S-a întâmplat într-un demult
care-mi pare într-o etate mai
avansată
decât etatea inimii mele.
Și timpul îmi trece
ca o neiertare,
ca o pedeapsă a devenirii.
În unele nopți, unul dintre 'cele gânduri urmăritoare
coboară între umbre, folosind
aceeași scară
pe care
timpul, mă urcă
din ce în ce mai aproape
de ceea ce cu siguranță
și cu un alt cândva,
va fi ultima mea înserare... 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu