...
și mă îndrept spre punctul de plecare al existenței, în punctul de unde m-am
identificat în raport cu ceea ce știu despre mine, natura umană și Divinitate.
Ce-mi sunt mie, ce-i sunt lumii?! Nevolnicul reper ar putea să-mi fie
una dintre identități, însă în raport cu cine?! Incertitudinile mele nu s-au
acordat niciodată la arpegiul rugii universale. Aceleași dureri, suferințe,
drame și chiar tragedii, însă nici una dintre ele trăite cu aceeași
intensitate. Mi-a reușit ieșirea din mine, însă din slăbiciunile lumii, nu. De
ce mă reîncep în fiece noapte?! De ce nu îndeajunsul unei singure nopți?! Singurul
care mi-ar putea răspunde se irosește în toate nopțile lumii!
... și când umbrele cerului mă ajută,
primesc cu drag sugestii din partea astrelor. În lipsa monologului astral mă
închipui în dialog cu propriu-mi cinism. Ne aruncăm vini într-un crâncen
otrăvit de ură. Locuim de aceeași parte a sufletului cu iertarea necondiționată
pe care o acord semenilor. De aici și ura! Înghesuit în propriu-mi afect,
sufocat de bucurii și amărăciuni, izgonit de materializarea iertării și urii.
Iertarea e a lumi, ura e numai pentru mine. Ura se pleacă doar dinaintea
umbrelor cerului și privirea mea se ridică în strălucirea efemeră a astrelor.
Un soi de pace mă invadează și mult prea devreme mă pedepsește un alt răsărit.
Cel mai rău îmi este când umbrele cerului mă fulgeră și mă plâng. Mă liniștește
să știu că apa nu mă spală de păcate!
... și n-am întâlnit măcar o singură
noapte care să-mi aducă iminența finalului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu