Motto: ”... mi-s lipsă în toate, glorie, păcat și
pasiune; nici în nevoia lor nu mă găsesc ...”
Sunt om și
astfel am parte de toate, inclusiv de uitare. Recitesc istoria în variile ei forme
și opțiuni scriptice, funcție de interesele politice ale vremurilor. Practic învăț
istoria, mă adaptez noilor rădăcini. Vergilius, la timpul lui (sec I î.Hr.), concepe
și scrie la comanda împăratului roman Augustus celebra epopee în versuri, ”Eneida”,
pentru a glorifica Roma și a stabili reperele înființării imperiului roman. Prea
multă trudă pentru o glorie efemeră!
Tragedia unei
existențe, atemporală fiind, are legătură doar cu individualismul celui care
trăiește drama. Personajul, erou fără voie, se autodefinește prin trăirile
fiecărui moment care-i prisosește ființial. Măreția tragediei este conectată
doar la brutalitatea finalului, mai deloc de cauza luptei individului. Oamenii au
nevoie de drame pentru a-și putea putea poziționa, și astfel evalua, propria
lor dramă. Neputințele nu au măsură ci doar prelungesc agonia. Eroii nu vor
avea parte niciodată de ridicol, nu au nevoie de scuze din partea istoriei și
semenilor pentru a-și justifica gesturile, eroii au parte doar de mistificarea pe
care nici măcar nu și-au dorit-o; majoritatea au avut ca sursă a acțiunilor,
fanatismul. Mă-ndoiesc că Isus și-a
dorit sfârșitul de care a avut parte, dar conform scriptelor și dogmelor
creștine, El s-a resemnat. În cazul Fiului, fanatismul nu-și are locul, dar
poate fi confundat foarte ușor cu credința severă care l-a determinat în ființialitate.
În mine nu
am aflat nevoia de glorie. Tributar viciilor, cu aceeași voie solubilă a
mistificării, m-am aplecat majoritar asupra păcatelor. Odată cu ele s-a stins
și pasiunea. Mi-a rămas doar scrisul, o pedeapsă infinit mai mică decât a Lui. Exprimarea
mea nu suportă consecințe printre semeni; pot scrie fără teama unui final
brutal, fără prăvălirea în abisul ăstei lumi ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu