Despre păcatul iubirii (II)

... când mă întorc în mine și mă gândesc la cum pot iubi nu-mi este de trebuință decât acea trăire intensă, pervertită ulterior în sentimentul imolării (autosacrificare prin ardere), să mă preling imaginar spre rugul unde mi-am răstignit toate închipurile platonice; căci trebuie a recunoaște că mă sufoc făr` de paroxismul iubirii și al senzației că dincolo de ea nu mai este cu putință nimic de aflat, simțit și trăit. Să stai fixat în extaz, să te completezi prin exprimarea bestialității ce te definește pentru a-ți impune dominarea sexual-animalică, iar ea să-ți fie împărtășită, a te lăsa sedus de agonia plăcerii trupului încordat de dorință abandonat într-o ultimă suflare, precum cea a izbăvirii dinaintea morții, știind că se poate muri iubind astfel. Mă știu că doar iubindu-te astfel pot suporta inevitabila povară a singurătății, când tu nu mai ești, iar eu trebuie să mă împac cu fascinația amăgirii. Voi împrăștia nefericirea în fiece trup și afect ce mă va străbate după tine, până la momentul unei alte imolări în care voi schimba doar lemnul rugului, pentru o trăinicie mai îndelungată a flăcării. Cu fiece ardere îmi șterg din umbra demnității pe care o port cu mine, pierzându-mi astfel și din uzul rațiunii. Ce poate fi mai mult precum sublimul decât să urzești împotrivă-ți, iubind cu sufletul curat și complăcându-te în mizeria desfrâului carnal!? Blestemul iubirii, în fapt este neîmpărtășirea ei; elogiul iubirii îl aduci nu prin contemplarea sentimentului ci prin trăirea ei extatică. Îmi doresc ca iubirea să fie percepută ca un păcat, să fiu judecat și condamnat la veșnicia morții și dacă voi fi lăsat să aleg, atunci să fiu executat prin ardere pe rug, să pot iubi și dincolo de moarte ...       

Sunt bărbat, deci nimic din ce-mi poate oferi femeia nu-mi este străin

 

… astfel ar trebui să se exprime orice bărbat care a iubit/iubește femeia, cea apropiată sufletului, a altuia, sau o străină. Cert este că oricât te-ai dedica acestui motiv care stă la baza tuturor războaielor (mai puțin celor religioase) este prea puțin; uneori trăiesc cu amărăciunea faptului că o facem chiar inutil. Nu-mi sunt îndeajuns amărăciunile aduse-mi de relația cu umanitatea, trebuie să mă și accept nevrotic în încăpățânarea de a înțelege eternul feminin. Diferența majoră între femeie și umanitate constă în faptul că dacă în cazul umanității plimbându-mă printre semeni revin în mine mai sărac și mai determinat să mă refugiez în singurătățurile mele, în cazul unei “plimbări” prin afectul și gândirea unei femei mă întorc în mine ațâțat, uneori (aparent) iremediabil îndrăgostit. Mă salvez prin certitudinea reverenței dinaintea unei iluzii, că pot iubi defintiv și irevocabil, când știu cât de mult vid zace în mine. Este foarte adevărat că acest vid cere imperios un substitut, o eliminare, dar tot certitudine îmi este și nevoia asiduă de singurătate, de liniște. Ori, să recunoaștem orice femeie înseamnă viață, trăire, devotament, atașare, dăruire, sub nici o formă liniște. Din nefericire nici noi și nici ele nu știm aduce echilibrul decât în forma lui primitivă, precară.  În definitiv iubim pentru că ne este nouă de trebuință, pentru că ardem să oferim, să evadăm și irosim în necunoscut; suntem incapabili să primim natural, să trăim cu acea detașare a iubitorului de arte, de frumos. Ne dorim totul oferind doar puțin. Nimic nu este simplu, nici măcar pentru eternul feminin; întotdeauna dinapoia nurilor și diafanului vom afla mai devreme sau mai târziu singurătatea, acel pustiu înfricoșător, un fel de exil în tainele numai de ele știute. În tenebrele femeii, dacă ajungem la ele, poți afla fericirea (chiar și în forma ei filozofic-utopică), în tenebrele noastre nu găsești decât urmele manifestului acelei fericiri scăpate de sub lacăt. Ce de obicei, trist obicei, la noi mai nimic, la ele totul …      

Despre viață nu pot scrie decât în genunchi

Am avut răbdare cu mine o noapte și m-am recitit. Într-o singură noapte mi-am parcurs ultimii șase ani din viață, m-am reîntâlnit cu mine în cele mai potrivnice perioade. Mi-au fost de trebuință câteva ore bune ca să îmi revin. Niciodată nu am văzut în mine atâta încrâncenare și rebeliune împotriva vieții, precum ceea ce răzbate dintre acele rânduri. Îmi cunosc sadismul, dar nu mă credeam capabil de atâta furie, chiar bestialitate pe alocuri. Într-un sfârșit pot spune că mi-am înțeles contestatarii, dar (pentru că mi-e la îndemănă) mă pot explica. Voi face o reverență vieții dar sub nici o formă vreo concesie. Aleg bruta din mine în detrimentul falsității. Am oroare de tot ceea ce umanitatea a adus la rang de artă: minciuna, lașitatea și desfrâul.

Cel mai probabil, precum semenii am venit pe lume la pachet cu singurătatea. Foarte puțini suntem condamnați la singurătate, cei mulți sunteți condamnați la viață. Pentru orice concesie mi-a făcut viața am plătit împătrit. Avem tot dreptul de a cere orice vieții atâta vreme cât oferim ceva la schimb. Eu nu am oferit și nu am cerut nimic de la viață, pentru că de timpuriu am înțeles că meritocrația este o searbădă nădejde. Am întâmpinat viața cu fervoarea condamnatului la moarte, care se roagă pentru ca ultima zi să-i fie cea mai lungă din viață. paradoxal, iluzia evadării definitive, iluzia morții nu o voi primi niciodată tocmai din cauza acelei congenitale condamnări la singurătate, o condamnare fără termen de expirare, fără putință de împlinire a vreunei dorințe de reconciliere. Când știi că ceea ce tu trăiești este autentic și unic nu poți privi decât cu compasiune astă lume și să o suporți dincolo de limitele suportabilității, să te înarmezi cu răbdarea zâmbetului. Să trăiești cu aceeași intensitate detaliile vieții înseamnă că timpul se dilată numai pentru tine; suferințele nu suportă între ele termene de comparație și trăiești liniar orice bucurie sau dezamăgire. Totul are același gust, cel al fierei. […]

Sunt multe pe care le-am înțeles și revizuit în mine, recitindu-mă. Mă bucură oarecum faptul că furia acea nedisimulată s-a estompat. Atât de real, viu și autentic eram în acele scrieri că nu am făcut altceva decât să permit șuvoiului durerii să devină lavă, să mă ardă mocnit. Recitindu-mă am senzația că nu puteam și nici nu voi putea scrie vreodată despre viață decât în genunchi ...   

Despre păcatul iubirii (I)

Știu că anii au trecut peste mine; m-am schimbat și cutele și-au făcut rostul tot mai adânc în chip. Știu despre mine fără să mă privesc în oglindă, îmi sunt de ajuns poticnelile lamei de ras. Totuși când mă privesc în oglindă, în spatele privirii încă limpezi văd și simt nebunia afectului, un suflet nomad care se caută de orice bucată uitată intenționat în spațiile întunecate și intime ale acelor corespondente sincere, tăinuite. Nu mă caut de reîntregire; ar însemna să mă întorc ciclic în starea de imponderabilitate aferentă acelor zvârcoliri ale erosului, în care adrenalina are mirosul voluptății. Mă caut de bucuria clipei în care îmbrățișările sunt precum strânsoarea morții, acel moment în care te sufocă renunțarea la sine și îți este atât de bine încât orice tendință înspre sexualitate a sfinților nu-ți mai pare îndoielnică, devenind tu însuți definiția toleranței și deopotrivă a imunității dinaintea oricărei slăbiciuni lumești. Mă doresc în permanență în acel timp tocmai pentru că atunci îmi este complet străină noțiunea compromisului, că singura apăsare din piept este a tâmplei tale și singura concesie acordată neliniștii este a ta respirație. Renunțarea la sine este similară decăderii din drepturi, dar o prefer vidului și tot vidului îi prefer grotescul dezamăgirilor ulterioare, inevitabile; chiar și gândul sinucigașului îl prefer vidului. A iubi nu înseamnă doar bucuria dăruirii și povara reciprocității; a iubi înseamnă și revărsarea acelei vulgarități a trupului, acea contopirea carnală care ne induce utopia ascezei spirituale. Când iubești te traversează viața, raiul și iadul sunt totuna și carnea se arde dinăuntru spre dinafară până devenim cenușă. Când știi și simți că poți muri astfel, cum să renunți? Nu-mi este de trebuință să aparțin memoriei colective, căci de iubit nu poți iubi decât o singură femeie, chiar dacă fiecare are timpul ei. Prezentul se construiește pe ruinele trecutului și fiece nou altar are trăinicia singurătății noastre, trecute și viitoare ...

Nu cred că există ceva mai rău decât o apă liniștită

(Photo by Mehmet Akin)

Uneori am sentimentul că mă irosesc scriind. Lăsând câte un semn scriptic umanității mă doare orice agonie spirituală trezită în semeni pentru simplu motiv că îi lipsesc de soluții. Dar nu este menirea mea a oferi soluții. Mi-e de saturație orice conversație despre calitățile pe care le deținem, pentru că știu că orice cuvânt în plus la adresa unei virtuți este în fapt un fals. Înainte de orice definiție pe care ne-am putea-o asuma suntem un cumul al orgoliilor. Suntem dependenți de orgolii, chiar și cuvintele rostise sau nerostite au orgoliul lor. Nu suntem mai mult decât fanfaronii nedeclarați ai virtuțiilor. Artificiul sincerității ne înfioară și ne repugnă. De ce anume ne este mai mult teamă, de faptul că am putea fi descoperiți în minciună și falsitate ori de descoperirea și acceptarea sinelui? Evlavia noastră nu are nimic sfânt, este doar preambulul păcatului. Preferăm cenzura acțiunilor decât îndreptarea noastră prin ele. Să nu ne amăgim; mai devreme sau mai târziu caracterul nostru, bine și aspru tăinuit, va fi trădat de acțiunile noastre mărunte. Știu că unui meschin nu-i pasă câtuși de puțin de exil, dar îl întreb, atunci care este miza? Nu am ales să trăim printre semeni ci asta am primit și cu asta trebuie să ne descurcăm. În timp ce unii pentru a se simți genii și a poza ca atare se înconjură de idioți, ceilalți emanând modestie în toate nu-și propun mai mult decât o reabilitare umilă dinaintea geniilor. Desigur, mai există și acea categorie, în aparență frivolă și extrem de redusă, categoria celor capabili să-și regizeze destinul, a celor care și-au decorat viața cu tot ce le-a fost la îndemână. Trăind-o.
Mi-am decorat doar nopțile, cu chipuri ridate sau limpezi lipsite de măști, asortându-le cu liniște, când scriu.

Și mi-e atât de liniște scriind ăste rânduri ...

Acum, ... da!

Ziua aceasta are mirosul unei zi de luni, searbădă și fără nici o valoare. O zi de luni mai seacă decât orice debut de săptămână; ziua în care toate ambițiile mele s-au fărâmat dinaintea nimicului. Am sentimentul amăgitor al păcatului trăit în cotidian prin aproape fiecare semen pe care l-am întâlnit; te întâmpină cu acea atitudine de semizei decăzuți pentru o zi din Olimp dintr-un moft divin, pregătiți să-și devoreze partea lor de infern cu toată degradarea și umilința de care sunt capabili. Nici o virtute nu le poate rezista ...
 

... astfel mă simt și eu în ultima vreme. mă bate tot mai des gândul să mă retrag din presă și viața publică, măcar pentru o vreme. chiar nu contează pe căți i-aș bucura cu acest gest ...

Orbul şi idealistul (III)

Capitolul III


Turnurile umane

... după cele şase luni de singurătate, şase luni de introvertire autoimpusă de mecanismele reflexe ale instinctului acţionat de frica dinaintea unui epitaf nevrotic de ireal, mă revăd în mijlocul unei aglomeraţii de priviri care mă petreceau sporadic, priviri ce-şi însoţeau la pachet trupurile lenevind pe băncile parcului. Acelaşi parc pe care îl scurtam cu disperare ascuns după draperiile ascunzătorii mele, îmi revela pasiuni amorţite, uitate prin canalele ascunse ale memoriei. Trei anotimpuri am stat ascuns de tot ce reprezenta pentru mine cândva viaţa. Natura îşi urmase cursul firesc, timp în care eu mă pregăteam pentru reîntâlnirea cu orbul scriind în minte sute de scenarii, cu aceeaşi finalitate. Toamna târzie cu flăcările frunzişului pregătit să renunţe la rădăcini, iarna alternând între griul murdar şi mustit al omătului şi roşul din obrazul răsfăţaţilor uitaţi de părinţi la joacă sau primăvara timpurie când natura îşi relansa pe promenada aleilor noua colecţie de muguri au fost sortite semenilor, mie unei uitări indolente care-mi prefaţau un destin virtual dedicat complet fatalităţii. Aroma teilor din parc îmi inunda simţurile. Privirile plimbăreţilor îndemnau la compasiune, invidie şi admiraţie. Invidia şi compasiunea îmi erau adresate, iar admiraţia emana un iz de scalvie nesabuită dedicată exclusiv frumuseţii Elenei.

Păşeam stingher şi nehotărât alături de ea, sprijinit de braţul ei petrecut după al meu, al cărui capăt era ascuns în buzunarul stâng al pantalonilor pentru a ascunde teribila frământare a falangelor. Mi-am amintit brusc că la braţul meu stâng aveau voie numai femeile pe care le iubeam, o superstiţie pornită dintr-o educată ipocrizie prin care credeam că le seduc dacă le spun că au accesul asigurat la inima mea. Zâmbesc! Prima oară în ultimele şase luni când zâmbeam, reprimisem de la memorie impulsuri sociale, amicale. Zâmbeam pentru că realizasem instantaneu că toate iubirile mele ştiute şi plimbate la braţul stâng m-au părăsit. Este adevărat, mult prea târziu pentru a nu fi fost devastate, mult prea devreme pentru a nu fi alungate. Oricum ar fi fost, cel care a avut de pierdut am fost numai eu. Un holtei convins că instituţia familiei este o stare claustrofobică asumată şi care într-un târziu îţi va induce moartea clinică instalată definitiv până la abdicarea resemnativă în faţa morţii. Cu toate acestea aveam parte de nopţi de singurătate, în care mă loveam cu palma peste frunte întrebându-mă când voi avea copii, când îmi voi astâmpăra setea de libertate.
- Vă rog să vă opriţi! Aş dori să ne aşezăm puţin, să vă adunaţi şi vă odihniţi! ... îmi spărsese Elena triunghiul memorie-raţiune-suflet, o firavă reînnodare a vieţii uitate în mine, arătându-mi o bancă goală.
M-am conformat tăcut. De la semiînălţime, copacii păreau mult prea înalţi. Semenii care treceau, deasemenea. Mă simţeam precum un rege decăzut pe o tablă de şah, înconjurat de turnuri umane neobosite să-mi asedieze perpetuu temerile, să-şi trâmbiţeze victoriile personale. M-am ridicat brusc, nu pentru a-mi salva neputinţa, nici pentru a întrerupe momentul lor de glorie, nici pentru că mă simţeam ameninţat că nu aş fi luat prizonier. Privind-o întâmplător pe Elena, din profil, privirea ei părea identică cu privirea orbului. Aceeaşi căutătura rece şi vie simultan, aceleaşi flăcări ale iadului văzute pentru prima oară pe carpeta de pe peretele din bucătăria bunicilor, aceleaşi săgeţi care sugerau potenţialului susţinător al privirii un haos controlat al relaţiilor neuronale. Banca! ... aceeaşi bancă pe care stătea orbul. Pentru o minte prea odihnită în faţa vieţii, dar abandonată în faţa morţii aveam parte de prea multe revelaţii. Mult prea multe. Simţeam cum revin la viaţa furia şi agresivitatea ce-mi defineau cândva acţiunile. Sângele îmi pulsa puternic în vene, arterele se curbau vizibil prin piele sub presiunea limfatică, trupul se îndrepta ţintind spre aroganţa apusă, iar privirea îşi recăpăta treptat luciditatea care stârnea cândva invidie, pasiuni sau controverse.