Nu cred că există ceva mai rău decât o apă liniștită

(Photo by Mehmet Akin)

Uneori am sentimentul că mă irosesc scriind. Lăsând câte un semn scriptic umanității mă doare orice agonie spirituală trezită în semeni pentru simplu motiv că îi lipsesc de soluții. Dar nu este menirea mea a oferi soluții. Mi-e de saturație orice conversație despre calitățile pe care le deținem, pentru că știu că orice cuvânt în plus la adresa unei virtuți este în fapt un fals. Înainte de orice definiție pe care ne-am putea-o asuma suntem un cumul al orgoliilor. Suntem dependenți de orgolii, chiar și cuvintele rostise sau nerostite au orgoliul lor. Nu suntem mai mult decât fanfaronii nedeclarați ai virtuțiilor. Artificiul sincerității ne înfioară și ne repugnă. De ce anume ne este mai mult teamă, de faptul că am putea fi descoperiți în minciună și falsitate ori de descoperirea și acceptarea sinelui? Evlavia noastră nu are nimic sfânt, este doar preambulul păcatului. Preferăm cenzura acțiunilor decât îndreptarea noastră prin ele. Să nu ne amăgim; mai devreme sau mai târziu caracterul nostru, bine și aspru tăinuit, va fi trădat de acțiunile noastre mărunte. Știu că unui meschin nu-i pasă câtuși de puțin de exil, dar îl întreb, atunci care este miza? Nu am ales să trăim printre semeni ci asta am primit și cu asta trebuie să ne descurcăm. În timp ce unii pentru a se simți genii și a poza ca atare se înconjură de idioți, ceilalți emanând modestie în toate nu-și propun mai mult decât o reabilitare umilă dinaintea geniilor. Desigur, mai există și acea categorie, în aparență frivolă și extrem de redusă, categoria celor capabili să-și regizeze destinul, a celor care și-au decorat viața cu tot ce le-a fost la îndemână. Trăind-o.
Mi-am decorat doar nopțile, cu chipuri ridate sau limpezi lipsite de măști, asortându-le cu liniște, când scriu.

Și mi-e atât de liniște scriind ăste rânduri ...