Despre păcatul iubirii (I)

Știu că anii au trecut peste mine; m-am schimbat și cutele și-au făcut rostul tot mai adânc în chip. Știu despre mine fără să mă privesc în oglindă, îmi sunt de ajuns poticnelile lamei de ras. Totuși când mă privesc în oglindă, în spatele privirii încă limpezi văd și simt nebunia afectului, un suflet nomad care se caută de orice bucată uitată intenționat în spațiile întunecate și intime ale acelor corespondente sincere, tăinuite. Nu mă caut de reîntregire; ar însemna să mă întorc ciclic în starea de imponderabilitate aferentă acelor zvârcoliri ale erosului, în care adrenalina are mirosul voluptății. Mă caut de bucuria clipei în care îmbrățișările sunt precum strânsoarea morții, acel moment în care te sufocă renunțarea la sine și îți este atât de bine încât orice tendință înspre sexualitate a sfinților nu-ți mai pare îndoielnică, devenind tu însuți definiția toleranței și deopotrivă a imunității dinaintea oricărei slăbiciuni lumești. Mă doresc în permanență în acel timp tocmai pentru că atunci îmi este complet străină noțiunea compromisului, că singura apăsare din piept este a tâmplei tale și singura concesie acordată neliniștii este a ta respirație. Renunțarea la sine este similară decăderii din drepturi, dar o prefer vidului și tot vidului îi prefer grotescul dezamăgirilor ulterioare, inevitabile; chiar și gândul sinucigașului îl prefer vidului. A iubi nu înseamnă doar bucuria dăruirii și povara reciprocității; a iubi înseamnă și revărsarea acelei vulgarități a trupului, acea contopirea carnală care ne induce utopia ascezei spirituale. Când iubești te traversează viața, raiul și iadul sunt totuna și carnea se arde dinăuntru spre dinafară până devenim cenușă. Când știi și simți că poți muri astfel, cum să renunți? Nu-mi este de trebuință să aparțin memoriei colective, căci de iubit nu poți iubi decât o singură femeie, chiar dacă fiecare are timpul ei. Prezentul se construiește pe ruinele trecutului și fiece nou altar are trăinicia singurătății noastre, trecute și viitoare ...