Rutină

Singurătății mele nu i se asortează nimic. Mi-am mobilat viața cu muncă, familie și lectură, iar culoarea mobilei este culoarea fadă a rutinei. Am o singură oglindă și în ea când mă privesc pot observa doar cum trece timpul. Nimic nu mă stârnește. Imunitatea răzbate prin fiece reacție precum un reflex condiționat al sedentarismului. Parcă aș ispăși acea sentință definitivă care pe toți, mai devreme sau mai târziu, ne condamnă la moartea pasiunii. Cândva credeam că definiția pasiunii era viața; tocmai din acea convingere acționam și trăiam în consecință. Acum viața îmi pare o datorie de onoare față de toți cei cărora le-am complicat existența intrând în ea, o datorie pe care nu nu am voie să o ratez. Este ultimatumul pe care l-am primit din partea semenilor, un soi de tragedie eliadiana în care melancoliile sunt permise doar sinucigașilor, tocmai pentru a-i determina să-și respecte datoria de onoare. Îmi port rutina cu aceeași resemnare, atât în fața oglinzii cât și în public, cu diferența că în public sunt foarte atent să nu declanșez epidemia rațiunii sau să suport vreun tratament inoculat nevinovat. În melancoliile mele sunt foarte viu, în prezentul târziu al zilei sunt o carnație odihnită prin resemnare ...     

Decalogul unui dialog ratat

(rațiunea și afectul consolându-se reciproc)

În mine se poarta de mai bine de 25 de ani un război surd. Rațiunea și afectul își dispută acțiunea și reacțiunea ființei. Este mult mai simplu decât pot accepta, pentru că suport această luptă.

*

1. De când rațiunea mi-a devenit un instinct de observație cinic, pervers și perfect de lucid, afectul își asumă rolul de creator al iluziilor, compensând nevoi sau doftoriciind dureri.

*

2. Afectul își dorește să simt și să trăiesc fericirea, rațiunea îmi cere dovezi că ea există.

*

3. Rațiunea satirizează tot ce afectul își asumă ca trăire și cere a fi experimentat, concluzionând ” imitația a distrus originalul, iar tu ai devenit tot ceea ce nu ți-ai propus sau dorit să fii! ”

*

4. Când tot ce am iubit a devenit înșelăciune, rațiunea a țipat râzând: ”Ți-am spus eu!”.

*

5. Ce-mi pare mie frumos, rațiunea reduce la estetică.

Fără rădăcini/ Purificare

Toate iubirile uitate în mine
de femeile care mi-au petrecut sufletul
au prins rădăcini.
Iubirile mele au eşuat
în insule pustii
între Tigru şi Eufrat.

Simţirea pentru tine
îţi caută lacrimile
îşi cere eternitatea.
Când te-am rugat să pleci
ţi-am alungat fertilitatea
am ucis rădăcinile nenăscute.

Dar, îmi lipseşti
la fel şi săruturile
acoperind cuvintele nerostite.
Suntem două insule
prea apropiate
uneori îndepărtate.

Plouă în paradis
îngerii se joacă
cu lacrimile noastre.
De la fereastra mea se vede
atracţia dintre insule,
Atlantida ascunsă lumii vii.

Câte ceva din cotidian (II)

Timpul a devenit pentru mine un lux și deopotrivă o irosire înșiruită de evenimente haotice, aglomerate și fără conversie în zona logicii sau măcar a bunului simț. Sunt singurul vinovat că semeni apropiați sau chiar străini au început să dispună de timpul meu după bunul lor plac, iar eu doar pentru că mă simt tributar meseriei de jurnalist și principiilor mele etice să percep această reală problemă ca pe o normalitate. Sunt puțin supărat pe mine deoarece puținul timp liber de care dispun trebuie să-l împart între familie și nevoile mele cum sunt cititul și scrisul, la care în fapt am început să renunț, la început cu jumătățile de oră, acum cu săptămânile. Fiece zi înseamnă un compromis cu sinele autodidact și tot mai nemulțumit. Concret, sunt mai sărac în toate și asta a început să mă nefericească, să mă irite, dar știu că am îndatoriri care trebuiesc acoperite. Spuneam cândva, dar câte nu spunem noi și uităm, că ” ... eu cred cu consecvență în inutilitatea regretelor... de câteva ori în viață am fost tentat de prezența lor, dar acele regrete se regăseau doar în ceea ce puteam face”.

Literatura erotică, sexul, pornografia sau emoția preludiului?

Nu cred în sex sau în ceea ce are el de oferit. În consecință nu cred nici în libertatea sexului sau în orice formă de manifestare a sexualității individuale. Acceptarea sexului ca o formalitate a existenței individuale prin care defulăm și dezavuăm tendința spre echilibru care ne definește este identic cu acceptarea alăturării frumosului prin estetic, nicidecum diferențierea lor.

Nu-i condamn pe cei care exprimă, chiar numai și la nivel declarativ, nevoia imperioasă de a face sex, de a vâna ori a se lăsa vânați, de a-și permite fluxul și refluxul adrenalinei prin vintre și vene, doar pentru o comparație imatură, borgiană sau alighieriană a prezentului cu trecutul adolescentin al vieții lor. Prefer să-i ignor și să respect ideea inimității, să răd pufnind de Freud și adepții practicanți ai lui și să exersez varianta platonică, nu doar la nivel teoretic, a iubirii filosofice pure, acea formă nealterată a simțirii în care instinctele nu-și află locul dinaintea sau dinapoia trăirii.

Aici nu este vorba de adulter sau preacurvie în sensul biblic, un sens de altfel insuficient argumentat pentru a fi credibil. Aici este vorba de ceea ce pierdem, bucată cu bucată din noi, vorbesc despre sexul liber ca despre o lepră a afectului, o metastază neextripată a rațiunii.

Femeia, veșnicul sublim, veșnicul ridicol …

Sensibilitatea unei femei este infinit mai delicată decât pasiunea; pasiunea ei arde, devorează și incită, în timp ce sensibilitatea invocă remușcări și promite melancolii ireconciliabile. Pasiunea se consumă și trece, dincolo de ea afli ceea ce-i rămâne, ceea ce nu putem niciodată îndeajuns suporta, adică sensibilitatea …

*

Doar într-o femeie găsești partea din Univers care îți lipsește, care te întregește. Din nefericire odată cu plecarea ei, rămânem fără tot Universul și completăm mulțimea vidă …

*

Doar în cine ne seamănă ne recunoaștem. Din nefericire doar contrastele rezolvă problema echilibrului, restul e pasiune …

*

Femeia este compendiul ratărilor noastre; tocmai de aceea bărbații evită librăriile sau biblioteca. Când un bărbat ține o carte în mână aproape sigur aceasta este un tratat de psihologie infantilă ….

*

Niciodată nu vom fi capabili să iubim cum iubesc ele; acesta este și motivul pentru care suntem incapabili să primim, să apreciem ceea ce avem, ceea ce ni se oferă …

*

Suferințele noastre provocate de dezamăgirile din dragoste sunt precum ale unui taur în coridă; suferințele lor fac din drama Titanicului o glumă …

*

Dacă Adam a primit forța, orgoliul și sulița, Eva și-a ales scutul, coiful și instinctul de supraviețuire …  

Încă ceva despre singurătate ....

Nu teama de singurătate ne alungă din preajma ei ci consecințele acestei asumări. În cazul meu este invers. Nu este nici o durere, amăgire sau dramă faptul că doar în singurătate am reușit să mă înțeleg, cunosc și în cele din urmă să mă accept. Numai în acel pustiu construit pe ruinele ființei mi-am asumat libertatea de a mă răzbuna pe neputința și nimicnicia ăstei lumi și tot acolo am găsit liniștea pe care adeseori o doream ca hrană pentru spirit. Nimeni nu este crezut atunci când cere singurătate și își motivează gestul tocmai pentru a se gândi la cele dragi și urâte afectului. Sinceritatea nu este compatibilă cu singurătatea în viziunea turmei contemporane; nici nu trebuie să fie pentru că într-un adevăr, ceea ce naște acele clipe poate distruge falsul și ipocrizia, exact conceptele care stau la baza supraviețuirii cotidiene. În singurătate m-am format ca om, în singurătate am devenit imun și tolerant la tot ceea ce nu mă poate ucide. Tot în singurătate am învățat să iubesc și să-mi protejez trăirile. Sunt momente în care mă încearcă regretul vis-a-vis de faptul că am ajuns să nu-mi fie teamă de nimic, tocmai când ar trebui să mă tem de ceea ce am devenit și ceea ce pot face prin spirit și forța afectului sau lucidității. Înainte de a fi devenit un genocidist sentimental am fost unul dintre sinucigașii ăstei lumi ...