Recviem

Aflu din răvașe c-ai plecat departe

și că universul tace a mirare,

între noi, rămașii, dorul ne împarte

unii melancolici, alții nepăsare.

Aminitiri neșterse vin la re’ntâlnire,

al tău chip și glasul îmi devin povară,

e aprilie-n lume și-n cireși foșnire,

Zeppelin îmi cântă, ”raiului fă-i scară”.

Te-am iubit desigur mult prea mulți deodată

și ne-ai fost iubită fără să ai știință,

plânsul nostru seacă, lacrima-i uscată,

pentru a ta iertare am păstrat credință.

Viața se continuă dincolo de viață,

îmi vei sta în gânduri, amintiri citate,

nu îți spun adio, nu îți scriu postfață,

îți doresc din suflet – blândă eternitate...

Amintirea ta...

... a devenit un reflex pavlovian cotidian;
nu aduce cu sine dureri,
nici revelații spirituale.
Mai degrabă, amintirea ta invocă lipsurile cărnii
și intrarea in paradisul schilodit al desfătărilor.
Devin tot mai uman,
mai aplecat spre păcat,
mai însetat de vicii,
un îndreptar al patimilor.

... nu poartă o vină,
ea poartă doar un nume, un chip
și nurii unei nimfe ascunse în amfora unui destin ce-mi poartă numele,
în care timpul nu a găsit un ritm,
un puls,
o viață ce merită trăită până la capăt.

... mi-a adus notorietate între semeni,
între cei aidoma mie,
dependenți de păcat;
mi se mai spune "Cel care mai are timp să aștepte!"...

Am uitat

Cum pot concepe o nouă iubire

cu întreg trecutul nostru amoros în mine?
Cu tine în mine,

aportul meu la evoluția umanității rămâne o iluzie,

o muncă nefăcută.
Te rog lasă-mă să trăiesc;

astfel vor ajunge la mine pietrele,

iarba, florile, oamenii

și eventual o nouă iubire.
Dacă-mi reușește a primi ceva din afara mea,

atunci m-a părăsit singurătatea.
Sunt o galerie impenetrabilă

în care moartea își dezvăluie arta.
Am uitat să trăiesc...

Promisiune

De cand am prins gustul femeii,
mi-am promis Edenul.
Am promis că voi fi mistuit de pasiune,
de firescul adamic și păcatele cărnii,
de sevele care păstrează inima-n viu, până când amintirea noastră
va deveni mumia care mă bântuie.
Promisiunile sunt acum alibiul iubirii ce-ți port
și tot ce mi-ai rămas e întrebarea fără de răspuns:
"acum mă-nțelegi?!"...

Iubindu-te iubesc

Dragostea, ca și viața, trebuie să fie limitate,

altfel ne-am pierde umanitatea

și toate drepturile nescrise,

mai ales dreptul de-a iubi.

Suntem mai mult decât suma intențiilor noastre,

dar faptul că nu ne puteam anticipa ne-a făcut nesiguri.

Știam din alte vieți,

în care am iubit o singură dată,

ireversibil,

că în orice timp 
dragostea devine la rându-i cenușă.

Mă gândesc că există o pasăre Phoenix și pentru dragoste,

indiferent cât de mult suferim,

cât de mult ne cufundăm în întuneric.

Numai în întuneric ne renaștem,

iar fiecare renaștere poartă în prezentul incert

eternitatea firavă a trecutului.

Facem noi alegeri care poartă amprenta trecutului,

ajungem în oameni noi

încercând iubiri noi,

însă mereu ne odihnim 
în cea mai mare iubire - unica iubire.

Demult nu te mai caut,

pentru că știu mereu unde te găsesc.

Spune-mi: ți-e bine în mine?!...

Iubind iubindu-te

Noi doi, după întâmplarea noastră,

nemaiîntâmplându-ne,

devenit-am diformități crescute din durere. 

Știi?!... timpul ne aleargă pe toți,

iar dacă trăim destul

avem timp să ne bântuim.

Acum trecem prin viețile altora

fără să ne pese de urmări,

de ceea ce lăsăm în urma noastră.

Corpul meu păstrează amprentele tale, mirosul tău;

știu asta după cum mă primește în mijlocul ei

tagma masculină,

aceeași tagma masculină care te venerează.

Unii tânjesc după prezența ta,

alții ar ucide pentru semn de bunăvoință,

iar restul, pentru un strop din pasiunea ta,
ar alege iadul în viața de apoi.

Eu trăiesc iadul în timpul de după tine;

sunt un colecționar de suflete,

un păstrător al amintirilor lor,

un paznic la ieșirea din prezentul vieții lor lipsită de valoare.

Durerea mea are gustul cognacului sorbit de pe sânii tăi!…

Ireversibil

Lumea mea se rezumă acum la un colț de stradă.

Acolo te-am văzut pentru ultima oară,

acolo te-am întâlnit

și în tot acest timp, între început și sfârșit,

mi-am mutat sufletul în mijlocul unei lumi

care privește mirată silueta unui suflet abandonat

care strânge la piept fotografia unei iubiri  pierdute.

Nici vântul, nici ploaia sau arșița nu-l clintesc;

el așteaptă, el te așteaptă să apari

din mulțimea care reclamă abandonul.

Tu vii și pleci;

te văd mereu înghesuită de pașii mici sau mari

care traversează grăbiți colțul nostru,

dar pașii tăi nu opresc

să-i dea măcar un ort vântului,

sau ploii,

sau arșiței,

ca să mă alunge.

M-am convins că dragostea nu merge niciodată până la capăt,

că două suflete nu-și pot potrivii pașii

pe același colț de stradă,

pentru că vântul,

ploaia.

arșița,

își vor disputa mereu acel colț de stradă,

indiferent de sufletul abandonat care-l ocupă.

Trebuie să mă ridic,

trebuie să plec,

trebuie să-mi găsesc un loc unde culorile devin una singură,

locul unde vântul, ploaia și arșița

nu-și mai dispută cadența pașilor.

Curând, o femeie în negru va evacua colțul străzii,

tu vii și pleci,

iar vântul va câștiga disputa

plimbând pe străzile din jur

amintirea ta…