Plouă. Mereu ploaia m-a inspirat,
m-a adus pe mine la mine,
m-a introdus în cămările secrete ale inspirației,
m-a adus în apropierea ta,
a semenilor,
trecutului,
prezentului,
povestindu-mi despre mâinele incert.
Însă acum ploaia nu mă trece dincolo de imensitatea
nimicului,
nu-mi traduce zvârcolirile,
nici măcar nu mi le trezește.
Parcă aș vrea să îți scriu despre mine, tine
sau acest noi al prezentului,
același noi care din trecutul împreună
și-a zămislit tocul ușii care ascunde mâinele
incert.
În umbra nimicului mă gândesc că unii poeți
își păstrează tăvălugul gândurilor
în miezul fluid al licorii,
numind cognacul sau scotchul bragă
și jocul cuvintelor, poezie.
Ascult cu repetiție ”If
ever I recall your face”,
înghit puternic din al doilea pahar de scotch,
dar nimicul nu mă părăsește.
Îmi închipui că sunt un Guido al prezentului,
întocmai ca meșterul de cuvinte
din purgatoriul XXVI al fantelui Dante,
dar nici măcar de un infern nu am parte.
Ploua și eu am fost în ploaie,
am revenit din mijlocul ei
și mă gândesc într-un număr care nu suportă cifre
să-ți scriu,
să-ți spun despre mine,
despre vidul în care cuvintele mele,
trăirile mele,
iubirile mele,
au găsit rostul nimicului.
Mă recitesc și realizez că m-am autointitulat poet,
iar dinspre mine,
tine,
umanitate,
nicio replică,
același nimic.
Și totuși plouă,
și totuși scotch,
și totuși ”If ever I recall your face”,
și totuși mă străbate un gând:
în mijlocul nimicului crește un munte
pe care nu-l numesc bragă,
nici poezie,
nici nimic…
Acest munte îl botez
”banalitatea
poetului”…
