Amnezia mea te ține minte

Concretul nostru s-a mutat în alții

sau într-un timp intangibil,

atât de îndepărtat încât nici gândului

nu-i stă în putința înțelegerii depline,

însă mă întreb cui folosește a înțelege

de ce timpul se scurge

numai în defavoarea truditorilor într-ale iubirii?!

Trădarea cărnii o simt în fiecare îmbrățișare străină mie,

trădarea sufletului în fiecare sărut refuzat.

În târziul meu se naște o amnezie

care-mi aduce a un preludiu al dezrădăcinării din mine.

Poate că Dumnezeu mă provoacă

propunându-mi o împăcare cu mine,

cu trecutul plin de tine,

cu prezentul în care nu mă sunt,

cu mâinele nimănui.

Afară se agită acum o zăpadă incertă,

în mine se zvârcolește un spasm al neuitării.

Tâmplei mele îi lipsește sărutul tău,

sânul tău,

pântecul tău,

palmelor mele le lipsesc dorințele tale.

Curatul delir care mă dezrădăcinează

îmi spune:

nici amnezia nu mai e ce-a fost,

nici iubirea ceea ce știam!

Tot el, delirul, îmi răspunde:

”Iubirea este ceea ce ți se întâmplă acum!...”

Închipuie-ți că încă te iubesc

am rămas aici nemaiașteptând nimic.

când ai plecat nu mi-ai luat doar sufletul,

mi-ai luat și cuvintele,

și, vezi tu,

luându-mi-le,

mi-ai luat tot ceea ce am fost până la tine.

mi-ai luat toate mărturisirile despre tine,

toate șoaptele nopților noastre,

toate te iubescurile.  

mi-ai lăsat un dor nemărginit

și un singur gând,

gândul la tine.

aparțin locului care de-atunci nu poate justifica nici un răsărit

și doar datorită îngustimii inimii mele

îmi păstrez echilibrul

pășind pe versatila linie a vieții.

mă caut de urmele tale

străbătându-mi sufletul în toate direcțiile

în care ai putut pleca.

nemaiavând nimic de pierdut

ți-aș spune că încă te iubesc,

dar cum cuvintele mele sunt la tine,

te rog,

închipuie-ți că încă te iubesc...

Cronicizare

Ceea ce noi numim iubire alții numesc păcat.

Omul are dreptul la eroare,

la judecată și prejudecăți,

dar dincolo de veghea lumii

nouă ne rămâne tot timpul păcatului.

Păcatul acesta ne definește,

ne potrivește,

iar lor, celor din culmea veghii,

le trăiește viața!

Noi cu surghiunul iubirii,

ei cu iluzia descompunerii ei în fărâme,

să le-ajungă și lor.

Nu-i putem învăță să iubească,

nu-i putem dezvăța să ne judece,

nici măcar nu merită să le corupem rațiunile.

Tu doar iubește-mă, adorata mea,

așa cum m-ai învățat să te iubesc,

sau mai bine
îmbolnăvește-mă de tine...

Eros

Dragostea nu are vârstă,

însă dacă dragostea ar avea vârsta mea,

ea ar avea vârsta copilăriei,

a șovăielilor,

a temerilor,

a fragilității premature.

Se întâmplă doar o singură dată,

primordial,

ducându-ne în timpul schimbării definitive.

Dacă dragostea ar avea vârsta mea,

ea ar fi atât de tânără

încât nu merită împărțită.

Dragostea este unitatea de măsură a unicității.

Ne rămân de împărțit doar ecourile ei târzii!...

Născut în zodia salciei

Femeie!.. m-ai născut într-o dimineață,

când lumina soarelui încă nu întâlnise pământul.

M-ai așezat într-un leagăn făcut din nuielele salciei

care ți-a păzit amintirile

și-n ultima umbră a nopții

mi-ai urat să iubesc așa cum tu niciodată nu ai fost iubită.

De-atunci îți iubesc consoartele

de la marginea cărnii până-n cămările inimii lor.

Iubesc din talpă până-n tâmplă,

din coapsa stângă-n până-n cea dreaptă,

din vârful sânilor până-n-năuntrul inimilor nepotolite.

Iubesc cu-aceeași râvnă

trupescul lumesc al femeii,

doar numele lor diferă.

Și culoarea ochilor,

forma buzelor

sau aroma nurilor.

Pentru inimile lor caut o salcie care să-mi păstreze amintirile.

Sălciile cresc doar la marginea destinelor

și până la-mplinirea lor,

iubirile mele rămân fantomele prezentului...

Nu există tratament pentru moarte

Viața este o înșiruire de întâmplări. Întâmplările le datorăm semenilor. Aliniați la rândul din care se poate arunca o privire nestingherită asupra nefericirii noastre, tributari primitivismul nemilos, ei ne condamnă la singurătate. Nici ea, singurătatea, nu ne va locui suficient, pentru că orice stare, orice agoniseală cotidiană, în fapt, înseamnă îndepărtarea de sine, conviețuirea cu întâmplarea, dar mai ales, conviețuirea cu cei din spatele întâmplării. Viața este o stradă înșiruită de-a lungul popasurilor pe care le facem. Fiecare popas înseamnă o casă, o întâmplare, un om, un detaliu. Dacă am putea fi doar simplii musafiri, fiecare casă ar fi doar o galerie de trăiri și sentimente, o galerie pe care am privi-o indiferent, dar nu, nu reușim și astfel casele devin un memorial al întâmplării de atunci, un muzeu al eșecului personal. Pășim în stradă doar pentru a intra în următorul muzeu.

Viața are întotdeauna gustul pe care-l alegem.     

Viața este o înșiruire de întâmplări desfășurate pe o stradă locuită de chiriașii temporari ai destinului nostru.

Parcurgem tot drumul aflat dinaintea noastră doar pentru a afla, la final, că nu există tratament pentru moarte!...    

trecutul meu nu te mai știe

începutul nostru a fost perfect. știi motivul?

pentru că trecutul meu nu te știa.

încet și incert ți-ai făcut loc în el;

mai întâi în memoria perfecțiunii primei zile,

apoi în prima noastră rutină împlinită.

îmi devenisei prezentul trecutului recent

și călcând peste sincronul sangvin al inimilor noastre,

mi-ai fost stăpâna anotimpurilor.

apoi, dintr-un motiv de neînțeles pe-atunci

mi-ai ars anotimpurile,

rând pe rând,

din primăvară până-n iarnă.

Apoi, din nou acel apoi de care ne leagă totul,

într-o geometrie absurdă,

ne-ai devorat ciclic,

legându-mă cu lanțul concentric al fiecărei aniversări.

Îmi datorezi toate viețile care mi s-au întâmplat supraviețuindu-ți,

îți datorez doar prăbușirea în tăcerea dinaintea naufragiului.

Azi încep o nouă iarnă!

Tentat de adâncirea în ”dintr-un decembrie”

am realizat că în recentul singurătății mele,

inima-mi s-a eliberat de povara deosebirii dintre ierni. știi motivul?

pentru că trecutul meu nu te mai știe!...