Poveste

 

         Ca orice poveste am început cu un ”a fost odată...”! Clandestinul relației noastre ne-a ferit de ura lumii, de puterea neînțelegerii ei. Cel mai mult din anonimat mi-a plăcut ideea falsă a unicității, însă îmi recunosc că doar astfel a fost cu putință trecerea anilor peste noi. Deconspirarea noastră ne-ar fi adus iminența unei renunțări cumplite, mult prea violente pentru niște suflete păgubite de perechea lor. Acum când scriu despre ce mi-a rămas, despre ce mai sunt, fără apăsarea unui incert viitor apropiat, nu mă caut de cuvinte; sunt mai aproape de căutarea unei trăiri similare oricărui trecut care nu te conține. Mă ajută bluesul. Potrivindu-mă printre gânduri, din ele răsar răspunsuri la întrebări nespuse. Știi care este cea mai nefericită și neinspirată glumă despre viața, după iubire? Finalurile fericite, happy-end-urile! Am fost anonimi, însă nu am făcut excepție: povestea noastră și-a procurat un final fără nici o relevanță...

Îmbrățișare...

Îmbrățișarea mării sau nopții mi-e totuna.

Motivul banal, dispariția mea

ca ascundere dinaintea căutăturii lumii,

mă face egalul nopții și al mării.

Luna mă poate privi prin ochii sufletului tău.

Chemarea mea un semn cunoscut

doar stelelor și păsărilor nopții;

în infinita întindere a mării întunericului,

Lacteea își face cărare precum

un presupus Moise

preocupat de  dezrobirea îndrăgostiților.

Despre iubire ne poate spune

doar Dumnezeul ascuns în oftatul sufletelor noastre.

Îmbrățișarea ne poate fi împărtășită de

amurguri sau răsărituri,

vântul deșertului

și câte și mai câte,

uitate de Dumnezeu în pridvorul lumii.

Despre noi?! Tot mai puține,

tot mai aproape de nimic,

de întuneric.

Spune-mi despre mine sau

ce am uitat despre tine și noi!

Apoi îmbrățișează-mă cu marea!

Și cu noaptea! Sau cu Lacteea!

Mi-e totuna!...

Și dacă...

... din pasiune pentru mine,

te-ai rezema de un prezent steril,

ne-am fi pădure fără compasiune,

sau frunze arse într-un vânt viril;

... am fi aromele florale,

am ști iubi lipsiți de focul viu,

îmbrățișarea nu mai poate doare

și florile ne-ar crește în pustiu.

... suntem fructele iubirii,

de păsări și de beznă ne-am feri,

îmbrățișați în toamna amăgirii,

vom fi desertul celor ce vor fi!...

Mâna ta ținea de mână ploaia...

... și așa te-am păstrat în a mea poveste;

se făcea că mă iubeai

cu melancolia ploilor de vară.

Eram ultimul sosit la târgul plăcerilor tale,

iar eu, prea timid. prea șters în mulțimea nebună

te-am simțit căutându-mă.

M-ai ales pe mine, cel mai vinovat dintre cei nevinovați

și poate,

ce mai nepângărit dintre pângăriți.

Mâna mea ținea de mână întunericul...

... și la fel a fost când m-ai alungat.

Te iubeam cu sinceritatea și nervozitatea

acelei umbrei nedefinite,

care urmărind-te,

a părăsit anonimatul prefect al mulțimii nebune.

Mâna mea este mult mai puternică decât a ta,

însă cel care a pierdut am fost eu.

Cutându-ți buzele, ținându-mă de noapte,

am primit gustul ploilor de vară.

Mâna ta ținea de mână ploaia,

mâna mea ține de mână

o nestăvilită melancolie...

Orbul drăgostelii

Dragostea-i oarbă! Câinii rațiunii îmi mușcă din gleznă,

și-n timpul cel mort îmi reciți despre tine.

Te-aș urma chiar și-n lumea din beznă,

dar o teamă se șchioapă prin mine!

Cum spuneam, dragostea-i oarbă! Și macii crescuți

ne suportă, corvoadă în roșul din sânge!

Pentru ei, curios, noi străinii din beznă-apăruți,

reușim, ce-i lumesc pentru ei, a constrânge!

Și ce-i dacă dragostea-i oarbă?! Și ce-i dacă nimeni nu crede,

că suntem din lut, apă vie și drag?!

Suntem orbii care văd ce ochiul nu vede

și care-n moarte am ars al vieții prag!...    

Poem anti-iubire

Și dacă-mi întorc înspre tine privirea

mi-aș dori să știi,

că datorezi enorm acestei priviri.

Respect-o!

Tu fii atentă la cătarea ei,

la încruntarea coborâtă în iriși

și la dezamăgirea ascunsă în resemnarea sângelui.

Ți-aș oferi o ultimă îmbrățișare,

însă mă tem de recidiva iubirii

topite în mine

prin miile de torțe

scăpate din rugul dorințelor tale.

Sufletul meu zămislit din atingerea palmelor tale

tânjește după odihna

adâncită în linia vieții.

Suntem într-un prea târziu al acestei primăveri,

doar pentru noi

un anotimp al sfârșitului de veac;

pentru că iubirea trăindu-și timpul,

în noi și-a trăit veacul.

Mai iartă-mă, te rog, pentru cât te-am iubit!

Cu dragoste,

cel care nu o mai are,

pentru că ți-a dăruit-o!

Tipare

         Iubim, suferim, ne despărțim, apoi recalibrare și în final o luăm de la capăt. Practic nu învățăm mai nimic din experiențele trăite, deși totuși ne procopsim cu fixarea unui etalon (care de obicei este identificat ca ultima traumă) și termenele de comparație. Categoric, experiențele noastre, suferințele noastre, însă și bucuriile noastre sunt unice, iar pentru cei mai slabi de înger, devastatoare. Nimeni nu înțelege la valoarea dezastrului drama individuală, nimeni nu-și poate ridica nivelul compasiunii la gradele în care ne arde suferința. Chiar dacă trăim ciclic și insistăm în erori, dacă repetăm greșelile cu care ne-am confruntat în situații similare, nimic nu se compara cu impactul prezentului. Păcat!...

         ... pentru că păcătuim irosindu-ne, umilindu-ne, anulându-ne, abandonându-ne. Prostia are farmecul ei, însă asortată cu consecvența ne îmbibă cu mirosul etern al ridicolului, penibilului, și în cele din urmă, al pateticului. Păcat!...

         ... pentru că singura haină care ne stă bine este haina neputinței! Câtă neghiobie păstrăm în încăpățânarea croiului în care fost-am zămisliți. Sincer, uneori mi-e o milă perversă de semeni și nu știu ce este mai dureros în tristețea mea: mila sau semenii?!...