Naufragiat făr' de noroc

Femeie, ce ploaie înghite pământul

în noaptea neplină ne-mpărțită la doi,

în volburi potopu-mi îneacă cuvântul

naufragiată-i iubirea demisă din noi.

Sunt insula cu păsări călătoare

și-n tropice te-am desenat banal,

solie îți trimit spre înștiințare

că mă ofer pentr-un sejur carnal.

Ai devenit banchiză plutitoare

ascunsă lumii undeva la poli,

și-n temnița cleștar, din răzbunare

i-ai pedepsit și pe-ai iubirii soli.

În patul tău adorm străinii

din neamul nostru, omenesc,

și cât vor înflori smochinii,

voi continua să te iubesc.

În prima noapte-a ta, polară,

tot din neplin o iau din loc,

blestem îți e, să-ți fiu povară

naufragiat făr' de noroc.

Prea lungi secundele unei împăcări efemere

Motto: ”... sunt pulberea prafului irosit de vânt în vâltoarea unui gând ...”

Depărtat în egală măsură de toate. Sunt pulberea prafului irosit de vânt în vâltoarea unui gând scandalizat de pacea vremii așternută între noi. M-am stors de iubire prefăcându-mă-n vin, doar pentru a-ți soarbe aroma buzelor însetate de amor. Le-am uitat gustul, dar le-am păstrat forma pe trupul pus la tocmirea timpului în mina de sare rămasă în sufletul secat de lacrimi. Nu sunt trist draga mea, cel puțin nu mai trist decât tine. Sunt deja depărtat de tine, în egală măsură cu toate; de toate iubirile mele trecute, de toate ce-s lucruri neînsuflețite, de toate ce vor veni să-mi spună că mă vor iubi. Nu mai am loc în mine de taină și cugetul ce-o însoțea; peste ultima vară a nins cu praful sării și totul s-a stins în ecoul salinei. În mine nu mai primesc vizite, dar există femei obișnuite să trăiască doar cu exercițiul seducției și atunci își invocă demonii insinuând asalturi. Eu nu am ce apăra, ele nu au ce cuceri, dar pentru început doar mie-mi aparține adevărul. Și ele se irosesc în bătălii pierdute și-n mine se-ncepe un muzeu al ratării. Se-ntâmplă statui din mâini frământate, aripi de îngeri ce-s frânte și trupuri chircite, însă totul pălește dinaintea urmelor buzelor tale. Zidit-am în mine tăcerea amintirii și tăcerea zidit-o-am în vidul de sare și din praful stârnit făcut-am inele planetei exil ce mi-ai fost. În vid nu este vânt și vâltoare, dar am lăsat loc pentru gânduri și un eventual haos, dacă va fi cazul. Haosul, un cuvânt drag mie; doar el mai poate stârni sângele și dilata timpul istorie apropiindu-l prezentului. Și totuși ..., avem prea mult efemer în prezent și prea multă pace. Simt cum se surpă egalul măsurii din toate ...     

Syllabus (Vitae)

Motto: ”... sunt o brută

             principială ...”

Sunt o brută principială. Concret, sunt un principial transformat dinaintea compromisului în brută. Dogmatica-mi existențială am construit-o pe ruinele virtuților ăstei lumi, nu înainte de-ai încerca și înțelege păcatele. Spiritul liber mi-este adeseori cenzurat de rațiune, iar atunci când îmi reușește a mă sustrage rațiunii, mă agăț de pendulul foucaultian pășind în ritmul universului. În tinda inimii mele, cu nesfârșită răbdare, așezat hamangic stă Divinul, așteptându-mi ruga deschiderii înspre iertarea aproapelui. Sufletul meu și-a acordat corzile vocale după șuierul izbăvit din nările orgilor medievale bisericești și prin liedul orgilor mi-am însușit urgia tăcerii. Astfel, cu egală măsură, cu iubire sau dispreț îmi învrednicesc semenii. Nesimțitor într-ale fricii, astă ataraxie definitorie îmi aduce oprobriul colocvial unanim, cum că aș fi tributar unei perioade prelungite de convalescență senilă. Despre iubire și iertare nu mi-a reușit a învăța decât exersând ignoranța, cea pe care adeseori am împletit-o mai mult cu iertarea, făcându-mi astfel din cuvinte, bici. Eu și lumea nu suntem demni de reciprocitatea unei pedepse, tocmai de aceea biciul va pocni împovărând doar în imaginație. Autoflagelarea îmi este străină și biciul va pedepsi doar eterul; mi-aș fi dorit a pedepsi și vidul, însă el este la fel de nesimțitor ca și mine. Prea multe păcate comune mă leagă de semeni și Divin; neputând renunța la toate ăste mi-am mutat urgia tăcerii pe pietrele ruinelor ființiale. În final, am rezistat tentațiilor de tot felul, tăvălindu-mi existența în principiile uitate de Dumnezeu în punctele cardinale ale universului. La Divinul din tindă și semeni mă uit prin fereastra întredeschisă a sufletului și-mi spun: ... sunt o brută principială ...      

Gânduri nemuncite ...

Motto: ”... ratarea se tratează cu măsura izbânzii și ura cu măsura iubirii ...”

... mă traversează uneori. Datorită lor se menține viu acel tărâm al fanteziei, locul unde toate păcatele împlinite se pot ierta; dacă iertarea este un prea mult pentru păcatele capitale, atunci ignorarea devine acceptabilă. Acest tărâm nu are defecte, oricât l-ar deforma arhitectura minții mele. Aici rațiunea se-mpacă cu toate și mi-e permis dragul pentru viață, pentru semeni, pentru frumosul abstract și chiar pentru neîmplinire. Timpul nu mă forțează înspre dovedirea nimicului, ori înspre revolta beatitudinii. Ratarea se tratează cu măsura izbânzii și ura cu măsura iubirii.  Egale sunt toate și vidul permite orice substitut. Aici, inorogii sunt narvali obișnuiți cu sângele înghețat al celor pierduți în convalescența unei iubiri. Îmi place acest tărâm al iertării, al posibilului. L-am numit tărâmul unde există un dincolo de bine și rău. Există gânduri care nu merită muncite ...  

Presentimentul nimicului

Motto: ”... am un singur regret: păcat de timpul pe care-l petrec cu mine ...”

  

Nu mai am răbdare nici măcar cu mine. Mă apasă o dezarmare completă și din fericire în haosul creat din amestecul răului și binelui nu se întâmplă nimic. Luciditatea s-a mutat către limitele existenței, singurul loc unde se mai poate întâmpla ceva. Privesc această apatie precum ceva firesc, organic. Trăirile devenit-au un nul dezmembrat la nivelul fiecărei celule care mă compune-ntr-un întreg, acum nedefinit. Sunt văduvit de irosire, tristețe sau agonie, dar și de reversul ăstor simțiri și-atunci mă-ntreb de unde această limpezire ființială, unde s-au dus valurile mareelor vieții?! Oare sunt mult prea păcătos ca să mai merit măcar o insignifiantă insinuare karmică?! Lichidul viu care am fost devenit-a solid și rezultatul se regăsește în rigiditatea brută deconspirată de platitudinea aflată ferm în fiece provocare a vieții. Mult prea multă intuiție zace în mine și astfel am ucis orice gest care poate fi o posibilă reacție. Și totuși, am un singur regret: păcat de timpul pe care-l petrec cu mine ...

Când orice gest mă duce-n derizoriu

Motto: ”... ca să mai putem trăi trebuie să uităm tot ceea ce am învățat despre moarte ...”

Singurătatea mea, tot mai evidentă, este rezultatul reflecțiilor mele. Sunt convins că nu sunt singurul care se frământă căutând un sens al vieții, însă cei care simt ca și mine sunt tributari aceleiași izolări induse de tăcere. Și dacă tăcerile noastre s-ar găsi, chiar într-o forțată comuniune ele tot nu ar schimba lumea. Ajuns un sclav al rațiunii, nimic nu-mi mai pare suferință, nici măcar sentimentul inutilității. Lipsa suferinței completează lipsa reciprocității inducând platitudinea, căci fără durere și nevoi nu mai aflu nimic din cele care cândva îmi erau vitale și știam a mă bucura enorm de ele: dragul de om, bucuria de a fi, iubirea și chiar fericirea. Am renunțat la acestea până la anularea lor, fiindcă orice sacrificiu împlinit înspre trăire s-a dovedit inutil. Nici tristețea nu-mi mai reușește și nostalgia-mi devine tot mai fadă. Trăiesc sindromul ireparabilului și în peisagistica ăstei lumi orice gest și gând bun sau rău îmi induce derizoriul ...

Hamartia

Motto: ”... De la Aristotel citire, din Poetica, hamartia este o eroare tragică, o acțiune greșită care direcționează lucrurile sau un eveniment către dezastru ...”

Zilnic corvoada rutinei. Nu mai caut ceva anume, fiindcă spectaculosul nu mai primește ofranda umanității. Privesc înspre semeni și mă simt desculț în vâltoarea unui râu de munte amorțit, care și-a uitat menirea vâltorii. Nu m-am ascuns lumii, însă înspre și dinspre mine, orice idee de comunicare devine o idee tot mai îndepărtată. Nu cer nimic, nu-mi doresc nimic; poate doar liniștea râului care m-a primit să-mi trezească amărăciunea resemnării Divinului. E prea mult foc în disperarea ăstei lumi și în venele universului simt dominația urii. Sunt spaime de nelecuit, însă ce nu se știe încă este că între două respirații normale se poate trăi cu ele. Pe malurile râului meu se aprind felinare sub lumina cărora ne putem iubi, fără teama invaziei urii. Nu voi striga nume ce-mi stârnesc doruri și nici suflete care se caută ca și mine de pace, în schimb voi trimite din mijlocul râului avioane de hârtie, care să-mi poarte iluzia desăvârșirii spre cine-i deschis spre primire și dorință. Și dacă vreo iubire mă va învinge, mă puteți striga Hamartia ...