Sunt pasărea pământului

Sunt una dintre adaptatele 
păsări ale pământului.
Mă includ între cele cu 
libertate precară,
sau relativă.

M-am născut fără aripi

sau ele mi-au fost retezate.

Nu-mi amintesc despre aripi

și nici gustul libertății

nu-l mai știu

cum îl simțeam odinioară.

Accept moartea

oricând și oriunde,

fără tăgadă. Poate astfel

voi primi dreptul la aripi

și tot ce-i pământean

îmi va reda libertatea.

De la vierme până la om

în lumină

la toți ne cresc aripile ...

NU ...

 (când îngerii se ceartă Dumnezeu apelează inutil la Liberul Artbitru ... și începe a scrie poezie)

NU președenția, monarhia sau parlamentul unui stat este prima putere în stat, ci natura umană cu principalele ei defecte. Războaiele lumii NU au fost pornite din principialitate ci din cauza orgoliilor. O introducere brută și fără substrat, dacă orgoliul NU ar fi unul dintre instinctele primare umane. Pentru că indiferent dacă ne place sau NU, cu toții, indiferent de statutul social sau de inteligența cu care am fost înzestrați, ori experiența care am fost capabili să o acumulăm, suntem niște animale sociale. Cam atât am dovedit că putem fi!

Tablou

                                                                                          Iubindu-mi umbra

Ai trecut prin mine
sã-mi atingi umbra.
Te-ai lovit de trup
strivindu-ţi iluziile.
Ai întins palma julitã
să te ridic, să te alint.
M-ai pierdut irevocabil!
Doar umbra mea rãmasã
plânge sub tine
cu lacrimi din sângele tãu.
Tablou al neputinţei:
natura moartă - umbra,
natura vie - lacrimi roşii,
portret - tu în agonie,
pastel - eu rezemat de nori.
Suntem expuşi amândoi
în galeria marilor iubiri. 

Vidul (II)

 

Motto: “ Nici un om nu se poate bucura de gustul adevărat al vieții, decât acela care este dispus și pregătit să renunțe la ea” (Seneca)

Pot accepta un adevăr doar în ideea în care acesta suprimă complet  acea incertitudine care mă macină. Din păcate nu am întâlnit nici un adevăr absolut. Sunt condamnat la incertitudine, neliniști și căutare. Între toate ăste zvârcoliri, arareori mă tentează liniștirea minții. Mă golesc de orice poftă trupească, afectivă sau rațională și mă aleg nefericit cu vidul. Nici o revelație, fie ea divină sau agnostică, nimic. Între mine și viață există o veșnică curtare, o tatonare perpetuă sedusă de frica de implicare totală, de teama de a fi refuzat, de a regusta tristețea; căci pentru sine, singura tristețe pe care o știu este aceea a necunoșterii, acele clipe care mă ard, în care simt că mă descompun și universul mă absoarbe în neant. Nu-mi doresc eternitatea istoriei ci acel substitut al eternității în clipele desfrâului ființei; acele clipe în care exiști doar prin simțuri, melancolie, resemnare și împăcare cu tot ce n-ai cunoscut, înțeles și trăit până atunci. Din păcate sunt vid; pentru că din din el am venit, înspre el mă îndrept și în el mă voi întoarce.   

Sacralitatea liniștii

”Cuvintele spun despre noi mai multe decât spunem noi prin ele” îmi spunea cândva o bună prietenă. Acest adevăr mi-a rămas scrijelit în tiparele memoriei. Sunt adeptul linștii, cu precădere a celei interioare; și cum altfel aș putea avea parte de ea decât evitând umanitatea și mediocritatea ei? Nu știm să tăcem și nici a aprecia nevoia de sine a aproapelui. Singurele momente în care rațiunea se așează în comunicarea dintre noi sunt acele clipe în care iminența morții domină tot ceea ce suntem; iminența morții personale sau a cuiva drag ne îngheață sangvinitatea. Realizăm că orice am spune este inutil. Din nefericire aceste momente sunt rare și apar în singurătate; ele coincid cu timpul liniștilor care ne acoperă și completează destinul. 

 (câtă ironie ...)

Întotdeauna am regăsit ludicul în intrarea în scenă a morții. Suntem cuprinși de acea disperare inutilă care în final se va pierde în banala resemnare. Nici măcar atunci nu putem să ne apreciem viața și ceea ce am fost capabili a ne oferi pe parcursul ei, cerșim momente în plus, ne zvârcolim și inducem chinul și amarul colectiv. Tocmai de aceea îmi este de trebuință sinele încarcerat în temnița liniștii. Sunt unul dintre puținii mulțumiți cu ceea ce s-a dovedit a fi dărnicia vieții în ceea ce mă privește; de aceea vă rog umil ca atunci când mă întâlniți să vă gândiți că este întâmplător și că, la fel de întâmplător, am parte de iminența morții. Dacă mă ”prețuiți” prea mult și nu vă puteți abține, atunci gândiți-vă că sunt aplecat spre ludic și dispus să joc acest ultim act, ca un omagiul adus artei supraviețurii. Eu aleg totuși liniștea ...  

Diversiunile vieții

încă iubesc îngerii și spinii ...

Timpul nu-mi mai este prieten; nu-mi ajung cele 24 de ore ale zilei pentru nimic, nici măcar pentru limita ridicolă a celor patru ore de somn cu care mi-am obișnuit corpul. Anarhia este cea mai apropiată definiție cu valoare de adevăr a vieții mele. Cum paradoxurile sunt cele mai întâlnite în anarhie, am și eu parte de unul: nu-mi mai aparțin dar totuși reușesc să mă detașez o oră zilnic, o oră în care mă dedic exclusiv cititului. Este singura bucurie care mă ține viu, dar care oferă lumii ideea unui rigori mortis al spiritului și comunicării; în fapt un luciu de apă în acest deșert uman în care îmi învârt trupul, îmi contaminez spiritul și supun conștiința descompunerii, un luciu de apă în care umanitatea își poate privi hidoșenia și grotescul cu care își tratează reciproc compoziția, respectiv semenii. Realistic vorbind, sau scriind, privește în jurul tău cititorule și vei remarca singur că umanitatea este o chestiune ..., o idee depășită, lipsita de valoare, context, vlagă și acea pudoare a decenței. Aleargă haotic în orice parte unde crede că se află fericirea, împlinirea sau orice iluzie care substituie speranța, se caută de nevoi și rezolvarea imediată a acestora anulându-și rațiunea, afectul, în cele din urmă ființa. Nu-mi este de trebuință a-mi grăbi întâlnirea cu moartea, căci ea își cunoaște drumul și știe când trebuie să-mi bată în clopotul porții, căci moartea nu este mai mult decât acea continuare a vieții întreruptă de căderea mea în umanitate.

Sexul și dorințele ascunse la Schopenhauer

“După dragostea de viață, el (sexul) se dovedește a fi cel mai puternic și mai activ dintre toate motivațiile, emițând neîncetat pretenții la jumătate din puterile și gândurile segmentului tânăr al umanității. Este scopul suprem al aproape oricărei strădanii umane. Are o influență nefavorabilă asupra celor mai importante treburi, întrerupe încontinuu cele mai serioase ocupații, iar uneori paralizează pentru o vreme cele mai mari minți umane… Sexul este, cu adevărat, țelul invizibil al oricărei acțiuni și atitudini, și răsare peste tot, în ciuda tuturor vălurilor aruncate deasupra sa. Este cauza războiului și scopul, respectiv obiectul păcii... inepuizabila sursă a istețimii, cheia oricărei aluzii și sensul tuturor apropourilor misterioase, al tuturor ofertelor nerostite și al privirilor furișate; este obiectul de meditație al celor tineri și, adesea, al celor bătrâni, gândul neîncetat al celor impuri și, chiar împotriva lor, visele revenind mereu ale celor puri.”

Schopenhauer, Arthur, Luma ca voință și reprezentare, cap. 42, “Viața speciilor”