Diversiunile vieții

încă iubesc îngerii și spinii ...

Timpul nu-mi mai este prieten; nu-mi ajung cele 24 de ore ale zilei pentru nimic, nici măcar pentru limita ridicolă a celor patru ore de somn cu care mi-am obișnuit corpul. Anarhia este cea mai apropiată definiție cu valoare de adevăr a vieții mele. Cum paradoxurile sunt cele mai întâlnite în anarhie, am și eu parte de unul: nu-mi mai aparțin dar totuși reușesc să mă detașez o oră zilnic, o oră în care mă dedic exclusiv cititului. Este singura bucurie care mă ține viu, dar care oferă lumii ideea unui rigori mortis al spiritului și comunicării; în fapt un luciu de apă în acest deșert uman în care îmi învârt trupul, îmi contaminez spiritul și supun conștiința descompunerii, un luciu de apă în care umanitatea își poate privi hidoșenia și grotescul cu care își tratează reciproc compoziția, respectiv semenii. Realistic vorbind, sau scriind, privește în jurul tău cititorule și vei remarca singur că umanitatea este o chestiune ..., o idee depășită, lipsita de valoare, context, vlagă și acea pudoare a decenței. Aleargă haotic în orice parte unde crede că se află fericirea, împlinirea sau orice iluzie care substituie speranța, se caută de nevoi și rezolvarea imediată a acestora anulându-și rațiunea, afectul, în cele din urmă ființa. Nu-mi este de trebuință a-mi grăbi întâlnirea cu moartea, căci ea își cunoaște drumul și știe când trebuie să-mi bată în clopotul porții, căci moartea nu este mai mult decât acea continuare a vieții întreruptă de căderea mea în umanitate.
Viața în cotidian nu este mai mult decât un blestem pe care nici Dumnezeu nu-l înțelege și nu mai știe când l-a scăpat printre noi, dar el trebuie împlinit ca acea stupidă și certă profeție ” ... omul se naște și moare, iar între ele se află viața”. Astfel mă oblig să privesc înverșunat în mine, cu detașare în jur și cu milă (pervers sentiment) la semeni, să mă mulțumesc a trăi doar pentru mine și cei dragi (mai puțini decât degetele unei mâini, dar e de bine că totuși există) și să râd cu dispreț de diversiunile vieții, acele tentative ridicole de a fi redus și asimilat turmei. Ubicuismul vieții îmi repugnă și sclavia a fost abolită încă dinainte de facerea lumii, atunci când zeii s-au trădat reciproc iubind omul. Mă mulțumesc cu ceea ce sunt și ceea ce voi putea fi cândva (asta dacă voi avea suficientă răbdare cu mine) și mă liniștește enorm perenitatea cancerului și schizofreniei, precum și perimarea perpetuă a umanității. Încă iubesc îngerii și spinii. Mă nefericește (uneori) doar cât de greu se scrie istoria lumii ...