
Sub
apăsarea erorilor am mereu tendinţa de a schimba ceva la mine.
Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic
din ceilalţi. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să
răspundă şi să-şi asume greşelile, tocmai de aceea insist asupra mea.
Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la
conştiinţa mea. Viaţa mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori
este să îndrepţi sau să repari o greşeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul
umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a
devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin
aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu
de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem
din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm
mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele
sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la
retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine
trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să
accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit
nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite
definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de
coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea,
să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi
tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe
viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le
tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi
găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi
fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele.
Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare
eroare din viaţa mea sunt eu!?