Inutilitate (VI)

Sub apăsarea erorilor am mereu tendinţa de a schimba ceva la mine. Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic din ceilalţi. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să răspundă şi să-şi asume greşelile, tocmai de aceea insist asupra mea. Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la conştiinţa mea. Viaţa mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori este să îndrepţi sau să repari o greşeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea, să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele. Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare eroare din viaţa mea sunt eu!?

Noiem(vrie!)

Sunt în comă!

... starea perfectă şi definitorie. Coma nu este prefaţa unei morţi anunţate este starea în care nu există nimic. Nu ai parte de vise, dureri, raţiune sau suflet. Toate sunt atât de departe de tine, nici nu ştii că exişti, că ai un trecut sau că destinul ţi-a pregătit ceva majestuos sau o altă dramă. Nu sunt nici măcar nefericit pentru că nu trăiesc voluptatea acelei singurătăţi autentice.

... lipsa lucidităţii ar induce tratamentul împotriva indiferenţei şi a egoismului, ceea ce au oferit şi sfinţii, prin martiriul lor, puţinilor cărora le pasă. Sfinţii sunt plictisitori şi nelipsiţi în tabloul agoniei umanităţii. Singura diferenţă dintre agoniile noastre şi ale lor constă în faptul că ale lor au fost publice. Există vreo diferenţă între coma publică şi cea intimă, insignifiantă, când singura valoare deţinută ar fi libertatea subconştientului, a spiritului!?

Inutilitate (V)

Ştiu că va veni şi acea vreme a schimbărilor majore, celor cărora cu certitudine nu le voi face faţă. Nu am făcut rabat de la principiile mele indiferent de consecinţe. Acea izolare autoimpusă prin prisma mată a clişeelor umanităţii s-a dovedit a fi cel mai uşor de suportat în momentele percepute eronat de semeni ca şi umilinţă. Există vreo asociere între inteligenţă şi umilinţă, resemnare şi umilinţă sau prostie şi umilinţă? Nu! Aboslut nici una. Orice stare aş aborda pentru a precede iluzia umilinţei este o reacţie nevrotică a raţiunii. Singura asociere cu umilinţa posibilă în cazul meu este ignoranţa. Una dintre multele pe care umanitatea nu le-a înţeles s-a dovedit a fi că este incapabilă să accepte, să trăiască astă stare. Cea mai frumoască mască a umanităţii este dispreţul împărtăşit celor pe care i-am ajutat. Zâmbetul lor de recunoştinţă, la final, ne repugnă. Totul pleacă din zvârcolirea raţiunii care ne întreabă „eu de ce nu pot face asta pentru mine!?”. Primim acelaşi răspuns al vanităţii afectului „pentru că nu mă pot umili înt-u atât!”Este hilară şi tentaţia semenilor de a induce umilinţa. Doar Divinitatea este capabilă de a înţelege şi a trăi complet această înzestrare cu care tot El ne-a cadorisit. Daca vreodată Lui îi tremură mâna se întâmplă doar atunci când ne semnează certificatul de deces. Certitudine îmi este că nu voi fi niciodată pregătit pentru ceea ce voi afla dincolo de moarte. Mă relaxează gândul că dincolo suntem toţi egali, că absolut nimeni nu a înţeles şi trăit tentaţia sacralităţii!...
*

Un mit numit iubire

Singura iubire autentică, impură și imperfectă precum cristalul este iubirea filozofică; singura locație unde iubirea suportă orice scuză, orice reflexie și nu se caută de reciprocitate, de pofte carnale, de împliniri și neîmpliniri este în discursul sau monologul filozofiei. Vorbesc despre acea iubire care nici măcar nu dorește a împărtăși reacția creștină și duplicitară a obrazului lovit, pentru că nu contează. Cei care se dovedesc capabili de acea formă totalitară a iubirii sunt aceiași care nu au reacție vis-a-vis de adulter, de minciună, de semnalele disperate ale subconștientului, de SOS-urile rațiunii. Personal nu cunosc pe nimeni capabil de astfel de sacrificiu și sacrilegiu...

Există și astfel de zile

Avem parte de drame și traume fără argumente, fără vreo explicație logică și în cele din urmă fără relevanță. În viața noastră există timpi morți, traduși în zile crunte sau lipsite de orice valoare, în care cel mai probabil la îndemână ne este doar introspecția, o altă amăgire severă a unei rațiuni educate, exersate. Dacă umanitatea ar depinde de legăturile dintre semeni, atunci niciodată nu ar fi posibilă o liniaritate satisfăcătoare sau realizarea unui cerc vicios, pentru că mereu se va găsi unul ca mine, capabil să strice lanțul uman, să întruchipeze veriga putredă a lanțului trofic. Mi s-a urât să-mi port de grijă, să mă suport înfipt în singurătățile mele, să îmi devorez nebunia nostalgiilor. Aceste zvârcoliri sunt identice cu sevrajul dependentului de opium, căci ele mă lipsesc de acea luciditate a unei morți clinice de la marginea unui lan cu maci. M-am obișnuit cu prezența acestor zile, cu ridicolul și lipsa lor de valoare, dar totuși nu mă pot obișnui cu amarul lor...
*

Un cult pentru nimic, o altă irosire

Dețin, fără să-l fi exersat, un cult pentru tutun. Cândva exageram cu acest viciu, acum mă păstrez pentru altele care întârzie să apară. Savurez fiecare țigară cu acea pasiune ingenuă a fecioarei care își dorește împlinirea ca femeie, fără ca măcar să realizeze ce-și dorește, dar care știe că stă în firescul lucrurilor să procreeze. Dacă m-aș fi născut femeie, păstrând proporțiile empiricului parcurs, sub nici o formă nu aș fi acceptat acel ritual al sacrificării pentru satisfacerea orgoliului vreunei zeități sau a demeneței frigide, manifestul unui cleric primitiv. Cel mai probabil nu aș fi acceptat să mă aflu în umbra masculinității, să suport acea utopică dominație a ”sexului tare”. Nu aș fi urzit la conspirații, războaie și nici nu aș fi urmat în robie acel nomad incapabil de rădăcini. Aș fi tolerat fiecare slăbiciune a masculinității și aș fi ridicat-o la rang de artă hrănind-o cu iluzii, singura cale de a împăca nevolnicia cu orgoliul.

Căința

Trebuie văzut! Nu este o recomandare, este un cadou din partea Celui care a acceptat artele ca fiind una din definițiile Sale, cel mai probabil un alt refugiu demiurgic. ”Căința”, un film în regia lui Tengiz Abuladze. Nu voi face o recenzie a acestui film și nici nu voi căuta ridicolul între superlative pentru că fiecare are dreptul la trăire, la înțelegere la compasiune vis-à-vis de propria-i persoană și de semeni. Mă voi apleca strict asupra furtunii stârnite în mine. Stau în genunchi dinaintea mea și încerc să înțeleg unde am greșit când am acceptat suferința ca fiind o componentă naturală a ființei complexe care am devenit, mai mult sau mai puțin voit. După ce am vizionat acest film am realizat că știu atât de puține despre suferință, despre oameni, despre Dumnezeu, despre …