Sunt doar un om! E suficient de complicat să
înțelegi această afirmație. Natura umană este extrem de generoasă cu trăirile,
iar plaja sentimentelor și a resentimentelor este infinită, deși ne confruntăm cu
aceleași temeri, aceleași neajunsuri, aceleași infime clipe în care ne
vizitează ideea fericirii. Aceleași…, aceleași…, aceleași…, ceea ce ne induce
confuzia unei identități genetice comune, dar dacă judecăm atât de simplist
natura umană atunci suntem într-o eroare majoră. Chiar dacă trăirile noastre
sunt identice ca și trăiri, diferă intensitatea lor dar și timpul manifestului
lor. Scepticii și pesimiștii identifică viața ca pe o prăvălie cu orori. Chiar
dacă, indubitabil, toți trecem pragul prăvăliei, cu certitudine nu vizităm
concomitent același raion, nu facem trocuri sau cumpărături de pe același raft.
Am stat adeseori să mă întreb dacă am un fetiș
pentru suferință. Spun asta pentru că mi-e dor de tandrețea ta. Aveai o tandrețe
cu aspecte fatidice care năștea în mine foarte multe gânduri, care de cele mai
multe ori erau mult prea profunde pentru a se opri la lacrimi. Tandrețea ta,
exprimată mai ales în nopțile fără opreliști, așeza în subconștientul meu vise
lucide care mă țineau treaz dincolo de orice capitulare temporară. Știi cum
este să ai parte de vise lucide?! Nu știi, pentru că nu te-am auzit niciodată
vorbind despre ele și nici nu am remarcat ca agitația viselor mele să te fi
contaminat. Visele mele lucide s-au dispersat dar simt reminiscențele lor în
mine. Uneori, în nopțile pline de eclipsa inimii mele, aud în jurul meu sunete
care-mi provoacă amintiri și chiar senzații tactile care-mi provoacă dureri. Nu-mi
rămâne decât să neg ceea ce sunt în acele nopți, să muncesc sisific pentru a
mistui acea rămășiță de adicție care încă te definește cumva, într-un anume fel,
în mine. Chiar dacă-mi displace ceea ce par a fi, mă liniștește speranța că propria-mi
identitate mă va ajunge întotdeauna din urmă și va trăda intrusul din noapte.
Sunt în viața noastră oameni care se poartă ca și
cum ne-ar fi uitat, dar ei știu mereu când să apară pentru a nu fi uitați. Sunt
la curent cu prezentul nostru, dar mai ales cu incertitudinile lui. În această
categorie, aparte de altfel, te-ai înrădăcinat și tu, spre definitivul meu. Eu am
învățat de la tine că orice aș concepe pentru a fi păstrat este o iluzie,
pentru că mereu vom fi deposedați de ceea ce iubim, apreciem, sau de ceea în ce
am investit, indiferent că suntem deposedați de semeni sau de însăși Divinul
prin intruziunea firească a morții. Curios, și totodată interesant, este că tu
nu ai învățat de la tine și nu concepi să pierzi ceea ce îți aparține sau crezi
că îți aparține. Știai că tăcerea omului este provocată de tăcerea inimii lui? Dacă
vei accepta această tăcere înseamnă că ți-ai asumat deposedarea, că o înțelegi
și că ți-a reușit propria supraviețuire; mai precis ți-ai supraviețuit. Îmi doresc
să mai adaug doar atât: nu colecționez rivalități și nici suflete, mai ales a
celor care se dau de pomană!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu