Sunt foarte
multe pe care încă doresc a le face, a la împlini. Sunt doruri care macină
mărunt la temelia ăstei existențe pline de absurd și uneori de neprevăzut. Nu mă
includ în tagma celor care-și blestemă neputințele, celor care se roagă
inclusiv la ajutor divin pentru împlinire. Mereu am crezut în ceea ce sunt și
ca atare sunt tributar acestei credințe. Categoric sunt sute de reproșuri pe care
am a mi le aduce, dar știu că asta nu mă ajuta deloc. Ca oricare, am purtat
măști și am fost demascat (din fericire) doar de conștiință. De la semeni am
învățat minciuna și tot de la ei am învățat a mă debarasa de ea și mai ales de
consecințele ei. Însă despre a iubi niciodată nu am învățat destule, sunt
veșnicul repetent al stării …
Am certitudinea
ca prin iubire mă definesc, mă completez, mă exclud din tagma primatelor, însă
deopotrivă mă subjug ei, tagmei primatelor, atunci când mă scald în zeama
endorfinelor. Endorfinele au o patetică legătură cu fericirea și dependența de
ea, însă în cazul meu ele au legătură doar cu războiul sexelor. Nu am îmbrăcat
niciodată un cavalerism propice duelului, spadei sau glonțului, am ales doar
tentația sufletelor alambicate, nesigure în dorințe dar pline de ele. Freamătul
patosului, șoapta nerostită a dorinței care mistuie au fost pentru mine
preludiul fiecărui moment dedicat iubirii. Replica atingerii acelor suflete
pregătite tainic să-mi cedeze a fost cea mai încântătoare muzică auzită
vreodată de sufletul meu și dincolo de orice muzică s-a întâmplat versificarea.
Tot ceea ce am primit de-a lungul vremii mele devenit-a un poem închinat nemărginirii
inimii. Tot ceea ce în normalitatea privirii iscoditor-arzătoare se potrivește
a fi doar curbe carnale în zbuciumul afectului pătruns de frământarea palmelor
mele devine poruncă pentru o izbăvire
definitorie și definitivă.
Sunt la fel de
vinovat de tot ceea ce i s-a întâmplat femeii în anotimpurile ei precum fiece
bărbat dispus la abandon dinaintea fericirii alesei, indiferent cum a înțeles
el fericirea. Orice te iubesc am
rostit a fost egal măsurii desfrâului pe care femeia și l-a asumat. Cu cât
desfrâul a fost mai liber și mai asumat cu atât mai răspicat a fost te iubesc-ul
meu. Sunt doruri la care nu voi renunța nicicând doar pentru a nu mă descompune
și din același motiv sufletului meu i-am ridicat pereți înalți, dincolo de care nu trece nimic din ceea ce am iubit, căci fără de nostalgii sunt
nimic. Memoria lor mă determină în ceea ce sunt și fac, îmi desăvârșește
geometria afectului. Este tardiv, dar numai astfel mi se întâmplă a fi;
inutil am ignorat șarpele atâta vreme cât n-am ignorat nici o Evă egală mie în
mistuirea prin împlinire a dorințelor. Dacă mi-ar fi în putință, femeii i-aș
pune aripi indiferent de sălbăticia unei revolte heruvimice …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu