Pentru mine a fost un august rătăcitor. M-am reîntors
între semeni și nesemnificativa lor latentă agitație. Nici o grabă într-ale
bucuriei sau dăruirii, nici o grabă într-ale agoniei. Același nimic servit
altfel, un soi de libertate austeră afectivă. M-am obligat la această
reobișnuire fiindcă decisesem că această lună va fi una făr’ de negație cu adresă. Nu am coborât între semeni, nici nu am urcat printre
ei, a fost un simplu amestec, care (trebuie totuși să recunosc) a refuzat
adeseori regulile omogenizării. Am întâlnit același derizoriu, același stil
românesc înclinat spre supraviețuire, indiferent de metode și consecințe.
La început de august am plecat atunci din mine, fără
gânduri și fără speranța unui ceva. Nu mi-am dorit vreo eliberare sau vreun
graffiti pe un oarecare peron isinua(n)t al vieții, mi-am dorit în ascuns o
platitudine nepretențioasă, lipsită de obligația unei comuniuni compensată cu
compromisuri ale bunului simț. Revenirea în firescul ăstei lumi, mereu
presupune pentru mine o indecență și aroganță adusă mie, tocmai pentru că mie,
tocmai mie, mi-a reușit detașarea; din acest banal motiv, sunt semeni care
consideră că merit să fiu pedepsit. Le spun în astă spovedanie că pedeapsă mai
mare decât a fi printre ei nu există.
Oricum a trecut mult prea repede această repudiere în
abstractul pentru care mă pregătisem dinainte. Bifez un bine pentru doza de
liniște, un foarte bine pentru revigorarea încăpățânării mele de a crede în
schimbarea umanității, excepțional pentru revenirea-ntr-un întreg descompletat
la plecare. În mine nu s-a schimbat nimic, am aceeași înclinație spre devorarea
a orice și oricine-și dorește a-mi fi sursă motivațional-inspiratoare, am
aceeași tendință spre zero că ceva, cumva, cândva se va schimba ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu