Unele lucruri le-am trăit atât de intens, încât puteam să jur că nu le voi uita niciodată, că mă vor arde până la sufocare. În cele din urmă s-a întâmplat ca unele amintiri să devină scrum, iar eu să uit. Ciudat cum pot uita astfel de trăiri și totuși ființa să-și formeze reflexul de a refuza suferința. Dar din neatenție, urmărind un film sau o joacă de copii, sufletul își cere iertare, pentru tot ceea ce a putut îndura până la capitulare.
Eram un tânăr liceean aflat în război cu toată lumea, cu canoanele impuse de o educație părintească spartană sau rigurozitatea unui sistem de învățământ aplicat abuziv și stupid pe minți avide de libertate. Tocmai atunci, Cineva sau viața s-a gândit să-mi dea o lecție, să-mi tempereze elanul revoluționar. La acea vreme, adolescentul care eram încropea niscavai versificări cu pretenții de poemă, și le făcea uitate prin băncile colegelor mizând pe naivitatea și slăbiciunea lor dinaintea iubirii. Dacă majoritatea îmi aruncau ocheade, una singură se decise să-mi ignore complet strădaniile, fapt care m-a ambiționat peste măsură. Eram decis să o vânez doar pentru satisfacerea propriului ego, dar trebuie să recunosc că mă și intriga. Era micuță, subțire și mai mereu palidă; nu era o frumusețe care să îți ațâțe toate dorințele, dar avea ceva care miza intens pe aplecarea fiecăruia dintre noi spre melancolie. Nu vorbea niciodată neîntrebată, iar când era provocată știa să se facă respectată. Eu, trântorul închipuit care-și dorea să apuce la miere înaintea zeilor, mă foloseam de tot felul de vicleșuguri adolescentine, exersându-mi teribilismul mai tot timpul în jurul ei. Eram atât de afectat de lipsa ei de reacție încât am evoluat în strategia mea de cucerire, trecând de la poemele mele adolescentine, parcă puțin cam diabetice, la artileria grea. Am apelat la Nichita Stănescu intuind că dragălașa mea colegă nu-i poate rezista. Pentru că era martie și primăvara încerca să răzbească, i-am lăsat în aceeași banca care-i reflecta ostilitatea, ”Ploaie în luna lui Marte” (cât de previzibilă este adolescență). A doua zi nu a apărut la școală, iar eu crăpam de ciudă că nu-i pot studia reacția. Pregătisem pe îndelete atacul final, dar ea se încăpățâna să apară, iar eu desenam în imaginație cele mai crunte scenarii de răzbunare. Am așteptat toată săptămâna să o văd intrând în clasă, să-i simt parfumul săpunului pe care îl știam din casa bunicii mele, dar ea refuza să apară. După câteva zile diriginta a venit și ne-a spus că coleguța nostră, din prima bancă de la geam a avut un accident de mașină. Am aflat că murise, iar noi trebuia să mergem în grup la înmormântare. Natural că mă apucaseră remușcările, dar eram puțintel împăcat pentru faptul că destinul nu mi-a dat ocazia să devin un măgar antipatic. Niciodată nu am făcut parte din categoria celor capabili de deshidratare prin vărsarea de lacrimi, în consecință și în aparență am trecut destul de ușor peste evenimentul cu pricina. Mă procopsisem cu ceva antipatii, pentru lipsa mea de reacție, din partea a două sau trei colege care știau de activitatea mea subversivă. A doua zi, la ora de dirigenție am primit un plic din partea dirigintei, un plic care ar fi trebuit să îl deschid acasă, dar care din cauza curiozitații nu a prins pauza următoare. În plic era poema lui Stănescu scrisă de mine, iar la final era mâzgălit de o mână obosită și după dictare, ”Florin ... să mă trezești când cad frunzele ...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu