Mã aplec asupra trecutului meu. Nici nu mai are importanţã dacã este un
trecut mai îndepãrtat sau mai recent. Îl numesc doar trecut; o noţiune
care mã aruncã în salba de expresii a trãirilor: naivitate,
persuasivitate, temperament coleric, parşiv, egoist, posesiv,
generozitate, frustrãri, gelozie, respingere, agresivitate, platonism,
umilinţã, dominaţie, infatuare, aviditate de cunoaştere, decãdere,
acumulare, desfrâu, iubire, puritanism, indolenţã, renunţare la sine.
Trecutul ne condamnã; ne aduce comparaţia în raţiuni, ne ucide din faşã
acţiunile, ne descompune dorinţele. ne limiteazã opţiunile, ne
constrânge la introvertire, ne îndeamnã la minciunã. Cu fiecare experienţã trãitã ne maturizãm fãrã sã dorim asta. Este
ordinea fireascã a lucrurilor. Ordine stabilitã de cine!? De noi, de
anturaje, de pãrinţi, de cei dragi, de Divinitate, de cei pe care îi
detestãm, de cei catalogaţi de raţiuni absurde ca fiindu-ne duşmani!? De
la prima prietenie aflãm de simptomul trãdãrii şi de necesitatea lipsei
de sinceritate. Ne activãm maşina de tocat a puritãţii, ne macinã
îndoiala, amestecãm extremele. Urmãtoarea investiţie în semeni ne
primeneşte cu noţiunea de amiciţie, care aduce cu sine o reevaluare a
sistemului de valori şi starea precarã a confortului cã totuşi existã
calitate umanã. De la prima iubire învãţãm cã de la dragoste la urã este
doar un pas; nu prima iubire nu se uitã, ci ultima. Motivaţia? Este cea
mai recentã. Dupã aprofundarea urii şi metamorfozarea ei în dispreţ, ne
hrãnim iluziile cu compromisuri. Experimente eşuate din faşã de
neputinţa de a dãrui şi de dorinţa de a fi dominaţi de suferinţã converg
spre refulãri şi dispute filosofice cu Divinitatea şi cei care ne
dominã cu tenta lor de echilibru. Neîmplinirile ne completeazã perfecta
decãdere din mental şi ne condamnã la primul pãcat capital, mândria. Am
fost aleşi de noi înşine sã purtãm stigmatul celei mai profunde
suferinţe şi sã ne martirizãm strigându-ne isteric în public sau în
pustiul din noi, sterilitatea sufletului. Ne descoperim latura artisticã
şi dãm mediocritãţii tot capitalul de încredere rãmas. Poetizãm,
filozofãm, cântãm; orice pentru a fi remarcaţi. Defulãm totul din noi,
pentru a alimenta regretele celor care ne resping, care vor dori cu
asiduitate sã uite cã ni s-au dãruit. Deveniţi pacienţii patetismului, ignorãm cu senilitate (scuzabilã de
altfel) dispreţul celorlalţi, declarându-ne geniul neînţeles la tribuna
întrunirilor artiştilor rataţi. Acolo orice suferinţã este completatã de
alta. Comuniunea acestor suferinţe perfecteazã cuplurile agonice. Este
primul pas spre acceptare; începutul maturizãrii, spulberarea
pubertatãţii sentimentelor. Atunci se nasc cuplurile de azi şi de mâine,
acolo ne adaptãm la compromisul perfect. Mulaje iluzorii pe calitãţile
celor care ne-au ales, iar ei matriţele perfecte pentru defectele
noastre. Rataţi în profunzime, echilibraţi în superficial, debutãm în
noua erã a comunicãrii. Pregãtiţi pentru ceea ce nu mai suntem, ignorând
ceea ce suntem, tratãm arta de "a exista", arta de "a trãi" cu
dispreţul artei de "a nu fi". Oficial, nu ne-am declarat decesul. Genocidişti ai idealurilor noastre, cimitire vii, concurãm cu patos la
titlul de cea mai frumoasã cicatrice sufleteascã. Suntem doar victimele
laşitãţii proprii de a ne recunoaşte greşelile; "tinereţea" iluziilor
noastre ne iartã. Noi nu ştim a ierta şi nici a înţelege. Incapacitatea
de a ne înţelege profunzimile şi mai ales de a le accepta, ne conferã
rãbdarea de a atinge înţelepciunea tardivã a regretelor. Sã nu-mi
spuneţi şi sã nu vã lamentaţi de dragul lui "mai bine mai târziu decât
niciodatã". Acceptaţi-vã aşa cum sunteţi. Sculptaţi în voi
reminiscenţele valorii individuale. Pictaţi-vã pe chipuri sistemul de
valori. Dacã nu vã agreaţi atunci poetizaţi-vã nimicnicia. Respectul şi
iubirea de sine ne conferã dreptul la iubirea şi respectul
contemporanilor; în aceeaşi mãsurã şi la dispreţul proştilor. Nu vã mai
amãgiţi! Nu mai existã clasici în viatã ... 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu