III

Când simt că mă prăbuşesc definitoriu, ajuns la marginea prăpastiei, nu-mi râmâne decât să mă arunc. Să mori departe de ochii lumii îţi oferă o decenţă aparte, dincolo de laşitatea sinucigaşului. M-aş arunca, dar hăul de sub mine este atât de imens încât mi-e teamă că până-mi ating deznodământul îmi voi rememora eşecurile. Învins de anxietate nu-mi mai rămâne decât compromisul vieţii. O altă laşitate, o altă renunţare la decenţă. Cât de ciclică îmi este viaţa şi searbădă în profunzimea ei.
*
Extazul este o stare interzisă muritorilor. Îl consider a fi apanajul Divinităţii. Mă gândesc cu tristeţe cum tremură de extaz, când ocările-i adresate Îl conving şi-l saturează de dependenţa de El.
*
A-ţi controla propria-i nebunie nu este de domeniul psihiatriei, ci al Divinităţii. Moartea cerebrală te anulează complet. În locul Lui m-aş teme. Sunt capabili să arunce cu osemintele lor după mine.
*
Angoasele noastre sunt proporţionale cu calitatea suferinţei. Paradoxul constă în faptul că în demenţă, nu putem simţi nici o suferinţă. Când nici Dumnezeu nu ne mai înţelege, ce ne rămâne de făcut!?
*
Când ajung să nefericesc o femeie, mă simt îndatorat cu viaţa. Şi cum decăzută în suferinţa ei viaţa mea nu-i este de trebuinţă, mă simt condamnat la continuitate. Ce blestem pe mine, să persist în greşeală ...
*
Cum pot spera la iertare, când ştiu întru totul că această trăire este de natură divină? Râd de mine la gândul că am această patetică scuză, atunci când refuz cu încăpăţânare să trec peste greşelile nevinovate ale semenilor. Părăsindu-i irevocabil, mă condamn la singurătate, acea voluptate a răzbunării pe creaţia Lui.
*
Deţin o lejeritate obscură în a-mi aprecia semenii. Orice suflet pe care-l petrec intră în mine pentru a-şi primi sentinţa. Deşi i-am condamnat pe toţi la moarte, se-ntorc în mine mai vii decât dinaintea sentinţei. Când vieţile lor mă bântuie încep să înţeleg Universul. Atunci realizez că în raport cu El, nici nu exist. Viaţa capătă un alte sens şi sufetu-mi devine crematoriul neputinţelor mele.