intens

 

orice aș îmbrățișa,
oricum aș atinge,
oricât aș săruta,
în mine se stinge;
 
orice aș privi,
oriunde aș fi,
oricât mi-aș dori,
se întâmplă-a iubi.
 
orice de mi-ai da,
oricât de puține,
oricum m-aș trăda
avându-te-n vine;
 
orice de culoare,
oricât din venin,
iubirea sub soare

plătită-i prin chin.
 
orice, oricum,
oriunde, oricât,
prezent și trecut,
în cer, pe pământ,
iubesc un parfum,
femeie din vânt…
  

recviem

 
în noi tăcere și-ntre noi
un hău adânc nemăsurabil,
de-i iad sau rai e tot război,
un fatalism indescifrabil;
 
un corp respiră altul nu,
ferestre închise dinspre viață,
durerea taie-n interior
și hăul dintre noi îngheață.
 
îți știu durerea pe de rost,
îmi știu durerea ca pe-un vers,
nu ne mai suntem adăpost
și Dumnezeu din gând ne-a șters;
 
în casă-s toate întunecate
și-un rece în așternut întins,
păcate pline, amestecate,
în iadul meu, focul l-au stins.
 
speranța-i calea spre nimic,
debarcader secat de ape,
din lemnul crucii fă-mi un foc,
dezgheață-mi iadul,
scoate-mă din noapte;
 
în noi tăcere și-ntre noi,
un vers albit de timp rămâne,
un epitaf pe un pietroi
și urma ta peste țărâne.
 
în pâinea ta de peste zile
și-n ruga ce mi-ai pus deoparte,
păstrează-mi loc în amintire,
să te iubesc și după moarte…

trebuie…

 
caut, caut, și mă caut
de o cale de ieșire,
cel mai mare prefăcut
mi s-a-nțepenit în fire;
 
mint, zâmbesc și mă feresc
te urăsc și te iubesc,
totu’-n juru-mi făcătură,
cicatrice, bătătură,
mi s-au inserat în suflet,
nu-s speranță, mi-s doar urlet,
stau pe piele și în oase,
doruri grele care-s roase
de-acea teamă ce-am crescut,
am iubit cum am putut,
am urât cum am știut,
sunt același n-a trecut,
presupun că-s prizonier
în etern nu efemer,
mintea grea făcută-i piatră
se prăvale-n ființa toată,
cade-n hăul meu adânc,
smulge inima bătând
și din hău îmi dă dispreț,
mi-s o carne fără preț!...
 
caut, caut, și mă caut,
tu cumva mă-ngăduie,
am mințit, nu te-am urât,
ce iubesc îmi trebuie,
trebuie,
trebuie,
trebuie…
 

respir…

respir ușor, respir cu teamă,
învăț să pierd, s-accept, să trec
de amintirea ce te cheamă,
de plânsu’-n care mă înec;
 
nu mă-nțeleg de ce-am plecat,
de ce-am lăsat ce-am strâns în brațe,
mi-a fost prea bine-amestecat,
acum m-aș da pe-un pumn de gloanțe.
 
nici nu mai dorm, nu mă mai simt,
respir ușor, respir cu teamă,
doar morții i-aș mai da consimt,
da-s prea sărac să trec de vamă;
 
blestemul meu să te iubesc
să-l dau la troc e prea puțin,
în iad degeaba mă trudesc,
ratarea-i pusă în destin.
 
mă-ntind de tot sperând un vis
în care aflu-a ta iertare,
respir ușor, mi-e interzis,
să cad cu moartea la-mpăcare;
 
trag aer cât să mai respir,
respir ușor, respir cu teamă,
în vis sunt negrul trandafir,
sunt trocul tău lăsat la vamă…
  

și dacă…

… cale-mi pui renunț
să te-ating, să-ți vorbesc, să te simt,
iubirii îi fac un denunț,
am să tac, am să plec prin consimt;
 
… nu mă-ntorc acasă,
nu te-ndur, nu te iert, nu te știu,
rătăcitorului aleasă,
tot tăcând, te iubesc și îți scriu.
 
din amintiri te mai degust,
apoi amar, sangvin și un ”amin!”,
și dacă adevărul este just
revin și plec, mă simt străin;
 
… lacrimi vor mai fi,
mă mint, mă iert și iar mă mint,
arid sau viscol prin pustii,
blestem, jurăsc, dar nu dezmint.
 
… mai trăiesc puțin,
întâi amin, în doi sangvin și-n trei supliciul,
de nu-nțelegi de ce suspin,
o fac să-mi duc până la capăt viciul.
 
… ești tot mai departe,
respir, inspir, instinct și un târziu,
un dor răzbate ce desparte,
nebun, tăcut, dar încă-ți scriu…
 

amor fati

 

avem în noi o temă din născare,
cum să fii om, neom și iarăși om,
din sine mă stârnește o-ntrebare,
”tu ești Adam sau parte din atom?!”;
 
am învățat din toate cât se poate
și-am învățat să tac, să râd, să plâng,
hrănindu-mă cu coapte și necoapte,
am învățat ce-i prețul pe cuvânt.
 
am repetat la nesfârșit decența
și am picat la fugă și înfrânt,
mi-am risipit devreme inocența,
dar mi-am fixat spinarea în pământ;
 
mă-ndoi doar când iubirea mă adie,
atunci când simt iertarea vie-n viu,
în furia lumii aruncată-n vrie
sunt adăpost destinului pustiu.
 
uitarea-i calea frântă spre iertare,
nu-s vrednic de coroana mea din spini,
învrednicit cu propria-mi suportare,
mai las din mine hrană pentru câini;
 
m-accept pe mine și mi-accept destinul,
că-n pragul lumii nu însemn nimic,
mi-e dulce braga și amar pelinul,
devin cenușă doar să mă ridic…
 

conjugă-mă!

tu vocea-mi o vei auzi
și luni, și marți, și cât se poate,
în dimineți îți voi șopti,
”aleasă-mi ești până în moarte!”;
 
nu-i clipa aprigă destul
să-mi dea departele de tine,
același eu își știe rostul
domestic cert între jivine.
 
acum mi-e clar cerul senin,
perversul ploilor în noapte
și mușcătura-ți cu venin
ființialul tău ce mă străbate;
 
ce piedici pot să-mi stea în cale,
să mă împingă în renunț?!
pulsând în semnele vitale,
iubesc total și mă denunț!
 
tu poți a-mi reproșa orice,
că-mi pierd tot sensul și credința,
purtată-n gânduri josnice,
tot tu îmi vindeci dependența.
 
mă-ncep înspre definitiv,
robit, egal, sau dezrobit,
în orice lume-mi ești motiv,
să mă conjug în ”te-am iubit!”…