Mi-ești maladie

Din toate patimile vieții,

în mine-i pusă cea mai grea,

mi-ești maladia dimineții

născută-n umbra unei stea;

din tot ce-am fost până la tine,

n-a mai rămas decât un gând

și în amiezi aceeași maladie,

te va rescrie rând cu rând.

Pe bolți s-prind amurguri sângerânde,

mi-e tot mai rău de tine și de tot

în maladia serilor flămânde

îți strig șoptind, că nu mai pot!..

Să te iubesc ca-n prima-ntrevedere,

să mă iubești ca pe-un sărut banal,

în noapte maladia-mi cere

să deslușesc misterul tău carnal;

apoi deposedat de tine,

de dimineți, amurguri și de nopți,

ucis de propria-mi maladie,

să fiu iertat de tine și de toți...

Iubește-mă pentru ceea ce sunt...

                      ... pentru că eu te iubesc pe de-a-ntregul. În toiul acestei nopții le-am pus pe toate deoparte, doar pentru a-ți fi. M-am cățărat dincolo de creasta gândurilor pentru a vedea orizonturile în care mi te-am imaginat așa cum te știu, cum te simt și cum doar eu te pot avea. Nu-mi sunt de trebuință limitele cărnii tale. Ele pot aparține lumii în care trăim, însă ceea ce noi avem transcede palpabilul. Trupescul ne trece prin moleșeala mâinilor avide și ne lasă pradă poftelor unei lumi sordide în care primează fetișuri carnale, însă acestei lumi îi va lipsi mereu voluptatea spiralei sufletelor noastre. Te iubesc cu dorința devenită simțire, într-atât de intens, încât moartea însăși se compromite în izbăvirea unei efemere amintiri. Iubirea noastră în vidul ăstei lumi îl bucură pe Dumnezeu, dându-i răgaz iertărilor Lui. Ce este blestem pentru alții, pentru noi înseamnă împlinire. Te iubesc infinit mai mult decât pe mine și tu știi că eu îmi port grija, pentru a-ți fi. Nu-ți refuz tandrețea, nostalgia și melancolia, pentru că ele aduc fluiditatea pasiunii în prezentul meu sangvin. Captiv în sevrajul pasiunii, mă-ngrijesc de iubirea ce-ți port, pentru ceea ce trebuie împlinit. Flămând de tine, îți promit să nu mă îndestulez niciodată la masa noastră!...
    

Elegie (treisprezece/a XIIIa)

În inima diavolului

s-au adunat poftele ultimelor nopți;

acele nopți în care mamele și-ar vinde pe ascuns copiii

pentru a primi o culoare

din arta desfrâului tău,

sau o bucățică

din carnea păcatelor tale.

Eu nu am avut copii să vând

și nici bani să te cumpăr.

Iubindu-ne, nu am pierdut prea multe;

poate doar câte ceva

din puritatea orfanilor...

A patra definiție a nimicului

         Am încercat să găsesc grandoare în tristețea omului. Întâi am încercat cu a mea, apoi am purces să ascult și descânt tristețile lumii. Am asistat la împreunarea prea multor tristeți, ca să nu fug din calea tristeții altora. Depășește puterea mea de înțelegere cum o tristețe se poate îndrăgosti de o alta. Naufragiații acestei lumi care nu-și pot supraviețui, nu vor reuși supraviețuirea nici la comun. Și totuși, paradoxal, sunt tristeți care ajunse sub bisturiul lucidității, devin nostalgii. Iubirea captivă în decorul unei nostalgii mă-nduioșează asemeni tristeții eroinelor din ariile lui Puccini. Să-ți trăiești propria dramă, depinzând de drama celuilalt, transformând rutina vieții în arta desăvârșirii viciului, l-ar rușina până și pe Dumnezeu, măsura durerii devenind salinitatea din lacrimile sfinților.

         Trăindu-ți neliniștile atârnat de destinul ratat a ceea ce iubim este de-un ridicol boem, sfidarea nimicului spre care tindem inconștient. Iubind tristețea ta, ratarea ta definitivă e ca și cum aș iubi nimicul. Nimeni nu poate trăi fără iubire! Conștientizând nevoia și dependența de iubire, poate fi o scuză faptul că ni se-ntâmplă să iubim și nimicul?!

         Iubirea, ca și nimicul ori tristețea rămân câmpul meu de luptă!...    

                     

A patra definiție a nimicului

         Am încercat să găsesc grandoare în tristețea omului. Întâi am încercat cu a mea, apoi am purces să ascult și descânt tristețile lumii. Am asistat la împreunarea prea multor tristeți, ca să nu fug din calea tristeții altora. Depășește puterea mea de înțelegere cum o tristețe se poate îndrăgosti de o alta. Naufragiații acestei lumi care nu-și pot supraviețui, nu vor reuși supraviețuirea nici la comun. Și totuși, paradoxal, sunt tristeți care ajunse sub bisturiul lucidității, devin nostalgii. Iubirea captivă în decorul unei nostalgii mă-nduioșează asemeni tristeții eroinelor din ariile lui Puccini. Să-ți trăiești propria dramă, depinzând de drama celuilalt, transformând rutina vieții în arta desăvârșirii viciului, l-ar rușina până și pe Dumnezeu, măsura durerii devenind salinitatea din lacrimile sfinților.

         Trăindu-ți neliniștile atârnat de destinul ratat a ceea ce iubim este un ridicolul boem, sfidarea nimicului spre care tindem inconștient. Iubind tristețea ta, ratarea ta definitivă e ca și cum aș iubi nimicul. Nimeni nu poate trăi fără iubire! Conștientizând nevoie și dependența de iubire, poate fi o scuză faptul că ni se-ntâmplă să iubim și nimicul?!

         Iubirea, ca și nimicul ori tristețea rămân câmpul meu de luptă!...    

                   

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (VIII)

În amurgul însetat de fierbințeala sângelui, iarna mea plină de muguri prinde gustul amar al destrămării. Nu mai simt nici o agonie în singurătatea norilor și aparența nudității tale se pierde undeva în tachinarea cu care apusul tratează distanța dintre mine și lună, dintre tine și intruziunea mea în melancolia cu care noaptea îmbrățișează amintirea ta. Nu mai este nimic de salvat, nimic din ceea ce am fost ori îndoiala din ceea ce am devenit. PreaÎnaltul mi-a dat boala iubirii, pe care eu am blestemat-o aruncând-o printre iluziile vieții. Cel mai dor mi-a fost de anatomia frumuseții tale; gândurile, disperările, săruturile, mângâierile le-am mutat în casa nefericirii, locul unde sufletele noastre n-au ajuns din cauza rătăcirii. Nu eu am întors spatele trecutului, ci el mi l-a întors, înstrăinându-mă de propria-mi esență, de tot ceea ce am fost respirând iubire.    

Îmi las moștenire neantul, iar ție iarna mea plină de muguri...   

A treia definiție a nimicului

         Când pierdem persoana iubită din viața noastră, problema reală nu se regăsește în pierderea persoanei iubite ci în pierderea unei bucăți din noi, acea bucată care știa să iubească, care captase trăirile noastre legate de iubire. Pierdem din noi bucata cea mai prețioasă, partea noastră obișnuită cu sentimentele, cea care ne cunoaște cum suntem iubind.

         Trecutul nostru este o poveste cu final sec și trist, însă este povestea noastră, povestea pe care ne-o spunem fiecare, în singurătatea lui. Suntem ciungi și diformi, chinuiți de faptul că nu mai suntem, că nu ne mai întâmplăm, însă fosta și actuala mea dragă, știi ce mai este frumos în mine? Am eșuat împreună! Avem în comun același naufragiu, insulele diferă și distanța dintre noi absoarbe veșnicia...