Dintr-un decembrie (XXII) – Epilog

       Draga mea, am învățat inclusiv de la Eminescu despre vremea care trece și cea care vine. Timpul meu s-a scurs, al nostru așijderea. Vremea irosirilor este un trecut mult prea îndepărtat pentru mine. Pentru orice există un final. Nu ne este permisă excepția de la conceptul finalului, însă ne este permis modul în care ni se întâmplă. Finalul s-a pierdut într-un brutal al tăcerii mele, într-un abrupt al renunțării tale. Știai că detest previzibilul și cu toate acestea nu a contat. Infiniturile noastre diverg, devenit-am poli contrari lipsiți de atracție. Același glaciar, diferă doar culoarea vieții. Despre mine știu totul, despre tine nu mai știu nimic. Nu am nici o dorință, nu am nici un final, nu există nici o apropiere a dramei. Există doar anostul instalat între sufletele contemporane nouă, iar noi ne-am adaptat normalității de care râdeam cândva. Zâmbetul tău acum se poartă la adrese necunoscute și eu nu am scris niciodată scrisori. Mă judecă conștiința printr-un gând (ne)bun de frumos. Voi păstra aroma merelor coapte și a scorțișoarei. Tot cognacul existent în astă lume îl voi sorbi în cinstea unui trecut din care m-am ales și cu statutul muritorului de rând. Mi-e dragă modestia pentru că am învățat-o de la tine. În mine mai este loc de un singur gest și un singur cuvânt: reverență…   

Am ajuns la finalul acestei epopei. Nu m-am gândit nici un moment la romantism, gândul meu s-a așezat într-o istorie anonimă a lumii din care fac parte, indiferent că-mi face plăcere sau nu. Cert este că sunt pregătit să renunț la foarte multe, pentru că este momentul în care doresc să mă dedic unor proiecte personale. Nu sunt vreunul din posesorii de regrete, nu sunt unul dintre cei care își trăiesc persuasiv trecutul. Nu am privit niciodată cu speranță sau încredere înspre viitor fiindcă sunt genul dedicat prezentului. Viitorul niciodată nu ne va oferi decât ceea ce putem noi a ne oferi, iar ceea ce îmi pot oferi nu va depăși niciodată ceea ce îmi este de trebuință. Iar de trebuință?!... îmi sunt enorm de puține. Nu știu să mai existe ceva neîncercat care să mă motiveze într-o altă dinamică existențială. Singura motivație ființială rămâne vi(d)ul conștiinței…

     

Dintr-un decembrie (XXI) - Completul, singurul fruct interzis...

        Sunt aici, într-un Cluj aparținând anostului. Sunt într-un aici lipsit de concret, lipsit de dorințe, lipsit de un dor. Cândva, într-un alt decembrie, mijlocul iernii mă umplea de un dor. Atunci mă luptam cu dorința împlinirii totului, un atunci diferit începuturilor noastre. M-am străduit să-ți fiu completul, să mă aduc în permanența viului. M-am străduit ca fiece zi să ne fie un alt început, să ne păstreze în conceptul poemei noastre.

         Trebuie să-ți fac o mărturisire, indiferent că tu nu mai ești. Adică... ești într-un îndepărtat inutil. Însă la mărturisire nu renunț. Puteam fi totul pentru tine, sau mai bine spus, puteam să-ți ofer totul doar dacă te împărțeam cu cel ce nu sunt. Aceasta este noțiunea completului în accepțiunea personală. Să mă înfățișez ție în formele amorfe ale unei neaparțineri. Să mă reinventez în ceea ce nu mi-am dorit niciodată. A dărui totul, înseamnă a fi totul, a fi complet. Mi-am trădat astfel și ruina ființială; mă exprim despre ceea ce nimănui i-a reușit vreodată. Să fi totul. Să fiu autenticul neautenticului. Să fiu agreabilul dezagreabilului. Nimănui nu-i este în putere completul și nimănui nu-i este în putere a-l dărui.   

         Suntem oameni și atunci suntem tributari erorilor, suntem dependenți de neajunsuri și iluzii. Sunt om și trăiesc pe axa celor 180 de grade, între minus și plus infinit. Infinitul are prea multe infinituri în mulțimea lui. Sunt infinituri pe care le atingem impunându-ne astfel limite. Eu am trecut dincolo de aceste limite. Prima dată am făcut-o pentru mine și nevoia de a fi. Apoi te-am întâlnit pe tine și a fi-ul a devenit altceva. A devenit povara trecerii de la minus la plus infinit. Spre diferență de cei asemeni nouă, eu nu m-am coborât de pe rug. Am rămas să ard până la capăt, am rămas în așteptarea morții. Să mori iubind, să mori dăruind, să mori pentru că nu-ți mai aparții și vrei totul pentru celălalt poate fi farmecul vieții. Tu l-ai încercat? Nu și mă fac vinovat pentru astă lipsă în trăire. însă acum nu este vorba despre tine, este vorba despre ceea ce nu am putut fi.  Am murit, și nu era pentru prima dată, pentru ceea ce nu te-am împlinit, pentru ceea ce nu te-a completat, pentru ceea ce nu te-a desăvârșit. Eu nu am contat, pentru că fiind clientul preferat al morții am ales cenușa. Mi-a reușit detașarea de mine și tine, din mine și tine, mi-a reușit perspectiva metafizică a reinițierii în ale ființialului. Te-am iubit dintr-un îndepărtat de noi și atunci am realizat inutilitatea acestei iubiri. Ne-am privit trudind pentru păstrarea iernii și a merelor coapte, ne-am privit murind într-un împreună lipsit de viu. De aici mi s-a stârnit nu mai sunt-ul, de aici a-nceput nu mai suntem... Din acest ”Dintr-un decembrie (XXI”) s-a pornit ”Dintr-un decembrie (XXII)”- Epilog. ”Dintr-un decembrie” poate ca va stârni și sfârșitul scriiturilor mele. Poate că a sosit timpul să-mi aparțin numai mie, deși încă nu sunt convins să cedez completului personal. Să mă arunc în finalul unei iluzii nu-mi este nici de blasfemie, nici de demnitate...

Dintr-un decembrie (XX) - Autentic în toate, deci și în iubire

        Oricine va fi înzestrat cu marile virtuți va beneficia de o soartă tristă. Primești prea mult pentru a-ți îmbucura semenii, atunci vei plăti pe măsură. Invariabil, chiar dacă dăruim sau nu, vom beneficia de dezamăgiri. Cel care dăruiește fără măsură din preaplinul său, cu siguranță va fi un mare nefericit. Toate aceste dezamăgiri, care nu sunt altceva decât răspunsul la dăruire, îl vor neferici pe cel virtuos. Nefericirea continua va destrăma pofta de viață, transformând viața într-un supliciu care va naște revolta celor asupriți. Cei care dăruiesc și primesc nimicul sau ignoranța semenilor își vor aroga disprețul pentru viață. Ori cine disprețuiește viața se poate spune că nu o merită. Ai primit pentru a dărui, a crea ceva pentru ceilalți, mult prea puțin pentru tine. Fac parte dintre martirii nefericirii pentru motivul că am prea mult de oferit. Însă rațiunea mea a știut să mă lepede de așteptări din partea semenilor. Îmi reușește foarte bine evitarea dezamăgirii, căci fără expectații nu prea este loc de dezamăgiri.          

          Îți cer permisiunea draga mea, foarte probabil, pentru încă o dezamăgire. Aceste dintr-un decembrie nu este despre tine, este despre mine. Este despre cum și ce sunt, despre cum mi-a reușit a te iubi. Este o pledoarie pentru completul iubirii. Când mi-am recunoscut în fața sinelui abandonul rațiunii dinaintea sufletului am știut că nu-mi mai aparțin. Știai despre mine că nu-mi place măsura în ceea ce presupune pasiune, trăire, viață. Toate aceste valențe ale viului din mine le-am aflat în tine. Nu mi-au fost suficiente pentru că eu mi-am dorit acest lucru, mi-au fost suficiente pentru că sufletul și-a cerut dreptul la iubire. Mai precis la a iubi si a fi iubit. Până la tine și după tine am privit moartea cu indiferență, am acceptat-o ca un firesc al fiecărui destin. Lângă tine această indiferență a dispărut. Să nu înțelegi că m-am temut pentru viața mea sau a ta, e mult mai simplu: pentru mine nu a mai existat moartea. Tot ceea ce rațiunea a implementat în ființa mea am risipit în sânge și am sedimentat în largul nedefinit al ființei. Subconștientul știe a avea grijă de noi, dacă noi știm a-l asculta. L-am ignorat în timpul nostru iar el și-a făcut treaba. Dacă în ceea ce mă privește subconștientul m-a abandonat, în ceea ce te privește el ți s-a supus. A avut grijă de tihna sufletului tău, a avut grija vreunei lipse pentru a fi alungată. Sunt carne, sânge și nerv și toate acestea ți-au aparținut. Sunt un autentic și te-am iubit ca atare. Acest decembrie este cel mai autentic dintre iernile mele. Acest decembrie mă are pe mine în rugul unei nostalgii, pe tine în viul ei. Restul este eter și tern, chiar și cognacul cu care stropeam merele coapte...      

Dintr-un decembrie (XIX) - Neputința cuvintelor

       M-am îndepărtat de tine cu mult înaintea sfârșitului. Ne-am supus unei reciprocități îngăduită tacit. Devenisem o noimă dezbrăcată de gesturi și afecțiune. Ne grăbeam pe sensurile destinelor diferite într-o asimetrie ciudată. Ne purtam în inimile fiecăruia, însă sub o taină neverosimilă. Indirect, ne creasem propriul nostru labirint, în care nu mai aflam putința regăsirii. Îți vorbeam despre neputința cuvintelor, dând astfel un sens acestei neputințe. Cuvintele mele, tăcerea ta, în care-ți aflaseși un echilibru, întăreau această neputință. Legați la ochi, nu ne mai puteam privi nici cu sufletul. Un vid care suplinea lipsa durerii. Un vid care impunea un înainte, un sfârșit prematur de decembrie, un ianuarie întârziat în lumea noastră, un decembrie întârziat în lumea care ne aștepta separați.

         În mine își făcuse locaș îndoiala. Cunoașterea despre tine se alterase. Nu era nimic superficial în tine sau în mine, era firescul evoluției tale. Îți era de trebuință un mai mult decât aroma merelor coapte. Niciodată nu am fost pentru tine o certitudine și atunci te-ai căutat de semeni, de alte sisteme de valori. Mai existau destule de împlinit împreună, dar orice ar fi fost de împlinit era ticsit doar de valoare sentimentală. Sentimentele mele au izvorât din ape neîncercate de nimeni până atunci, apele tale. Tulburi, apoi limpezite și în final stârnite spre soluri mai puțin nefertile. Am ieșit din zona pasiunii tale alegând neutralitatea. Nimic mai potrivit pentru iadul pe care mi l-am dedicat în final. Însă trebuie să recunosc: nimeni nu cunoaște mai bine decât mine valoarea unei compasiuni. Prezența compasiunii reflectă noblețea unui suflet, iar sufletul meu mi-a impus să te las să pleci. Ai zăbovit prea mult în indecizie și atunci mi-am asumat sfârșitul merelor coapte...     

Dintr-un decembrie (XVIII) - Viața, parcursul dintre nicăieri și niciunde

         Acest decembrie nu-mi dă pace. Mă gândesc la trecutul meu, al nostru și nu văd rostul acestor gânduri. Câtă irosire: să te gândești la inutilitatea unor gânduri. Prezentul este tot ceea ce contează, iar prezentul este același pentru mine, pentru tine, pentru tot ceea ce este viu. Poate că nuanța acestui prezent, pentru fiecare, este modul în care-l trăim. În continuare sunt adeptul totului; în tot ceea ce fac, mă implic ca și cum ar fi ultima zi pentru mine, ca și cum răsăritul următoarei dimineți ar fi o mare incertitudine. Miza sunt eu, în cazul tău miza ești tu. Ce mai putem pierde?! Trecutul este o certitudine identică certitudinii morții, doar timpul este cel care face diferența. Trecutul este ceea ce ne-a mai rămas, prezentul se trăiește, iar viitorul este al spațiului și timpului care încă nu ne-a avut.

         Am trăit unul pentru celălalt. apoi am trăit pentru acel abstract-ascuns împreună. Atracția dintre noi a fost puternică. Ne-am împărțit între suflete și trupuri. Ne-am implicat într-un joc copilăresc de frumos, fără trufie, fără disperări. Am fost părtaș la schimbarea ta. Știam că schimbarea ta, devenirile tale înspre femeie vor determina ca multe din cele ce au fost să dispară, să existe tot mai puțin, până la anulare. Asta însemna că încet, încet, te voi pierde. Pentru că astfel este creată astă lume. Pierdem suflete, emoții, sentimente și în ultimul lucruri, toate devenind sursa unei nostalgii. Lucrurile sunt în afara sufletului nostru, ele sunt doar repere ale timpului trecut, captiv în nostalgie. Mă detașam printr-un firesc doar al meu de ceea ce însemnam noi, cu fiece schimbare sesizată la tine. Mă detașam și în același timp în mine se instala deșertăciunea. Nu era loc de nici un fel de tristețe. Nu am fost niciodată trist din cauza ta sau a noastră. Mânios am fost, dar trist niciodată. Viața pentru mine este doar un parcurs între un nicăieri și un niciunde. La fel este și viața ta, însă ea îți aparține acum doar ție.

         Am intrat în astă lume dintr-un nicăieri și mă voi duce într-un niciunde. Între cele două eternități nedefinite se-ntâmplă viața mea. Între cele două eternități nedefinite există un singur tu, mai multe decembrie și aroma merelor coapte...      
         

Dintr-un decembrie (XVII) - Iubirea poate fi mituită...

        ... doar astfel te-am putut avea. Ți-am mituit iubirea vorbindu-ți despre începuturi. Le-am amestecat de-a valma, începuturile noastre cu începuturile în toate, dar mai ales cu începuturile tale ca femeie. Începuturile mele au avut un scop precis: să-ți fiu amant. Nu s-ar fi întâmplat dacă nu mă implicam total. M-ai obligat să mă reinventez, să-mi reanimez memoria istoriei filozofiei. Totul a fost precis calculat, pentru că până la tine astfel m-am desăvârșit. M-am pregătit pentru orice în astă lume, însă tu te-ai încăpățânat să nu aparții firescului. Libertinismul meu s-a simțit lezat pentru că pentru a te mitui complet și ireversibil m-am muncit, uneori fără milă. Mi-ai trebuit și mi-a fost suficientă această trebuință.  

         Când ne-am iubit carnal, atunci întâia dată, toată dorința mea sexuală s-a dovedit a fi iubire. Animalul ascuns în mine era îmblânzit. Duios am trecut peste începuturile tale ca femeie. Răbdarea mea enormă ți-a aparținut până când femeia și-a spus cuvântul. Frumusețea ta statuară mi-a impus explorarea, dorințele tale înfierbântate mi-au impus cunoașterea, apoi stăpânirea. Doar astfel te-am putut păstra lângă mine. Atunci am schimbat personajul mituit. Pentru a mă păstra pe mine în relație, pentru a trece peste poezia sufletului tău, peste aviditatea și posesivitatea ta trupească, am ales adulterul. Se impunea viul în toate, ori pentru mine fidelitatea a fost întotdeauna subiect de budoar. Să mă întorc la tine, în tine și să plec în același plin al dorinței, îmi impunea o dublă mită. Mi-a reușit. Mi-am mituit sufletul cu tine și trupul cu păcatele unei nimfomane.

         Sunt neîmpăcat în fiece decembrie și mă mituiesc cu iluzia unei singure recidive. Astfel voi răzbuna toată iubirea irosită...   

Dintr-un decembrie (XVI) - Frumusețea ta mi-a fost religie...

          Nu pot număra de câte ori ți-am vorbit despre frumusețea ta. Fiecare împreună mă obliga la cuvinte. În fapt, frumusețea ta mă obliga la cuvinte. Pentru Dumnezeu a fost o simplă formalitate să te ofere lumii astfel, însă pentru mine această formalitate mă obliga. Înșiruiam metaforele pe sfoara lucidității frazelor fără să obosesc. Și tot îmi părea prea puțin. Te doream năprasnic și eram capabil de orice doar ca să te am. La începuturile prietenei noastre din cauza acestui formalism m-am înscris în rândul celor care slujeau revoluția sexuală. Te doream enorm, însă moftul meu avea crâmpeie de conștiință cedând în fața puritanismului tău. Dinadins te dominam, pentru că astfel îmi bătătoream drumul spre tine. Deși nu știam despre tine decât nimicuri, îmi pregăteam și drumul de întoarcere. Îmi pregăteam evadarea din îndrăgosteala care te copleșea tot mai intens, cu fiecare nou împreună. Nu am căzut în capcană, pur și simplu mi s-a întâmplat frumosul tău. Frumusețea ta se cerea mereu și mereu modelată de mâinile mele. Sufletul tău mă asedia în tăcere, iar carnea ta avea o strălucire aparte, în noaptea dorințelor. M-a încântat fiecare dovadă a adicției tale, și pe nesimțite seducția ne-a devenit numitor comun. Apoi seducția s-a transformat ușor în iubire. Trăiesc cu toate acestea în mine. Trăiesc cu formalismul frumuseții tale. Trăiesc cu patima fiecărei seducții viitoare. Mă voi salva și te voi slava...

         Îți mai spun doar că drumul de întoarcere nu mai este același. M-am rătăcit și nu mai simt aroma merelor coapte...