Între adevăruri înjumătățite ...

Știm atât de puține despre astă lume și majorității îi este de suficiență. Suntem puțin cei care căutăm adevărul în forma lui totalitară, iar persistența în atingerea lui este o dovadă a neobișnuinței în ale renunțării. Sursa acestei încăpățânări este frica. Temerile noastre surprind frânturi din incertitudinile noastre, niciodată complementare. Cu cât ne apropiem mai mult de adevăr cu atât mai puternică devine frica. Atunci, în febra fricii, ne asumăm revolte care să ne absolve de ultima luptă, cea a parcurgerii ultimei părți a drumului. Încropiți în raționamente trunchiate din pricina relativului din acel adevăr incomplet, dar asumat, suportăm fel și fel de lupte ideologice fără relevanța unei certitudini, a unei soluții care să conțină toată sinceritatea de care este capabilă conștiința. Adevărurile incomplete sunt identice minciunii prin omisiune. Mi-e de suficiență minciuna și trădarea, ridicată la rangul evlaviei, a neamului meu. Știu că nu voi apologiza niciodată aceste adevăruri și nici nu le voi întregi, dar pentru mine renunțarea nu este decât invenția semenilor. Eu nu mimez furia vieții și nici iertarea, mi-s blestemat să fiu atins de certitudinea și indiferența galileică ... 

Surse și motivații (III) ...

Am avut parte de semeni pe care i-am iubit mai mult decât s-au iubit ei pe sine. Să trăiești viața atât pentru tine cât și pentru ei este doar o neghiobie satisfăcătoare. Dar atunci nu mai contează nimic. Am fost surd între îngeri și orb între ciclopi. La final, când iubirea își consumase traiul, am realizat că i-am pedepsit iubindu-i ...

*

Poate că din cauza nemărginirii Universului nu-mi găsesc locul ...

*

În tristețe nu e loc decât pentru mine; ăstu-i motivul pentru care Dumnezeu nu-și permite tristețea ...

*          

Sentimentalismul este cea mai perfidă boală. Certitudinea cancerului te poate arunca în demență, trăind la limită totul, pe când sentimentalismul nu te lasă să trăiești mai mult de un oftat. Dumnezeu a permis muzica pentru a-și ascunde de noi oftatul ...

*

Am aflat despre păcate abia după ce l-am descoperit pe Dumnezeu. Paradoxal, conștientizarea Lui nu m-a schimbat cu nimic, doar că de atunci știu ce caut ...

*

Văd, ating, doresc, gust, iubesc. Și?! ...  

Melancolie (II)

Conceperea în umilința-mi insuportabilă trebuie că s-a pecetluit undeva între Acheron (râul tristeții în mitologia greacă) și Piriphlegeton (râul focului). Între cele două maluri m-am învățat să-mi fac veacul neputinței. Oscilez între tristețea surdă a semenilor, care își sapă în mine apeducte legându-mă de focul pasiunii cu care-mi devorez existența, și iubirea nelegitimă pe care o car oferind-o celor întristați. Când îmi vorbesc despre limite și le simt în mine se așează totul a tăcere; căci mă gândesc la cele care vi le-am spus în șoaptă și atunci cine să mă audă, dar mai cu precădere să mă înțeleagă?! Rostul fiecăruia s-a rânduit prin truda minții și râvna afectului, dar când Divinul te-a uitat la marginea lumii accepți orice condamnare, fie și la viață. Nu mă regăsesc în niciuna dintre formele sfințeniei, mai degrabă mă identific cu chinul celui care traversa Styxul pentru a-i trece pe semeni între lumi. Mie-mi port în luntre doar afectul. Am uitat când am murit prima dată, am uitat de câte ori am murit și iată-mă ajuns și pe malul curgătorului Lethe (râul uitării). Mi-s un Charon falit căruia Dumnezeu i-a furat cârma și l-a pedepsit pentru îndoieli, lăsându-l pe o viață stătătoare ...   

Unde pot afla măreția în toate ăste? ...

Andante

Eliberarea din chingile sociale aparținând simplei existențe permite o detașare reală, dincolo de evadarea în metafizic. Din înaltul ăstei desprinderi toate paradigmele prin care se continuă desăvârșirea umanității îmi par jocurile sociale cu finalitatea unei deznădejdi definitive. Vanitatea, păcatul preferat al umanității, erupe și răbufnirile personale nu vor depăși sfera aferentă spațiului în care ne suportăm reciproc. Atunci unde-i justificarea râvnei cu care s-a petrecut resemnarea și crucificarea? Simțim tristețea doar pentru că prin ea avem dovada viului care ne străbate. Încercarea multor tristeți m-a redus la anomalia care am devenit. Astă anomalie se manifestă doar sufletește și îi este de trebuință doar cele petrecute în încetineala parcurgerii destinului.  În lungimea măsurată a pasului vieții orice mâhnire se stinge în pasiunea vindecării. Iubesc încet și cert, precum mi-e pasul spre destinația pregătită în destin ...   

Destrămarea cărnii (IV)

Cel mai bine mi-ar fi desprins de toate. În astă iluzorie liniște s-ar desface toate nelegiuitele gânduri și sub litera nescrisă a libertății absolute aș alerga înspre împăcarea cu toți și toate. În sânul liniștii mi-aș asuma învățătura umilinței așa cum a gândit-o Divinul. Cum ar fi să locuim într-un tărâm lipsit de dezolare și temeri? Ideea acestei perfecțiuni este tulburată de iminența morții tocmai pentru că ne lovim de astă certitudine; însă într-o lume perfectă, plină de bunăstarea spiritului și incantația iubirii, moartea nu-și află rostul izbăvirii și de aici și temerea că ea există. Un dezechilibru afectiv într-o iluzie a echilibrelor! Intactă-i doar carnea căci ființa intră în incertitudinea eternității promise ...  

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...       

Surse și motivații (II) ...

Neîmpăcarea sinelui naște nefericire. Femeia este cel mai mare dușman al sinelui și sursa pierzaniei ei este vanitatea. O iresponsabilă Eva și un naiv Adam au pângărit raiul și ne-au lăsat moștenire chiria iadului. Totul a plecat de la ispită. Explică-i femeii unde-i vina ei și de unde începe vina noastră ...

*

Sufletul omului este dependent de poezie sau muzică. Am ales muzica în detrimentul poeziei din motive raționale. Poezia rănește hrănind iluzia, muzica doare hrănind spiritul; uneori chiar reușește să hrănească și sufletul rănit al poetului ...

*

Toate abisurile pe care le-am aflat în mine mi-au fost trăiri mincinoase; cum altfel aș putea explica lipsa ecoului, atunci când răcnesc în durere?! Mai mult decât atât, simt lipsa ecoului, mai ales atunci când persist în greșeală ...

*

Citit-am suficient de mult încât să pot afirma că nu am citit nimic. Orice am învățat până acum și am experimentat nu-mi folosește la nimic, mai ales în relațiile cu semenii ...  

*

Sunt nopți ca aceasta în care cuget și scriu mult. Fiece dimineață ulterioară nopților creatoare mă orbește și mă stoarce de putere. În astfel de zi locul meu nu este între semeni, pentru că surzii cu orbii și muții nu au nimic în comun decât handicapul ...

Destrămarea cărnii (III)

De prea multe ori mi s–a sfâșiat carnea și implozia mi-a devenit mișcarea de rezistență împotriva spasmelor afectului; dacă nu ar fi fost muzica sau artele aș fi ratat progresul ăstei lumi. Aș fi preferat Divinitatea ca salvare atemporală, dar El mi-a refuzat certitudinea existenței Lui. Mi-a rămas un ultim refugiu în arte, mai precis în muzică. Prin muzică am dobândit echilibrul dintre lumi, lumea celor obscuri și lumea promisă mie de sinele persuasiv în afara confesionalului rațiunii. Nimic nu mă ajută spre o vindecare liniștitoare. Sunt mânat în această luptă cu viața de inerția existențială. În mine am găsit acea încăpățânare specifică munților în neclintirea lor; păstrez și ireversibilitatea râului ce-și caută vărsarea. Nu mi-e de fugă în nicăieri, căci am nevoi de simțire, trăire și evadare din mine. Urc și în transcendental doar când mă refuză carnea și durerea devine atroce. Nici aici, nici acolo nu aflu acel ceva care să însămânțeze în mine bucuria respirației. Mi-ar fi de ajuns o tristețe nimicitoare pentru a mă disloca din inerție. Aceeași rutina care nu mă condamnă la definitivul curajului. Aș putea măcar să regret timpul în inutilitatea lui actuală, dar nici regretul nu-și face casă în mine. Sunt refuzatul universal și doar în carne mi se-ntâmplă toate.

M-am născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...