Dă-mi Doamne ceva …

În toate cele regăsesc lumescul. Intrigi cusute cu și fără rafinament, victime mustind în destine apocrife copiate aidoma, nimicuri dezvoltând consecințe fataliste. Cum poți Tu Doamne să suporți atâtea tristeți prefăcute ori închipuite? Mă confrunt tot mai des cu gustul searbăd al vidului; mă pierd uneori, cuprins de neodihne, în fantasmele cumplite ale nopților negre, nopți lipsite de paloarea lunii pline dar însoțite de același delirium. Mă întreb cum se poate coborî în infern fără să te poți opune, pietrificat într-o neputință lipsită de visceralitatea unei vieți tumultoase!? Aici în mine, nu este nici o agonie, nimic; se-ntâmplâ doar să-mi zvâcnească tâmpla a moarte, să respir o decepție Divină. Cel mai probabil m-ai înșelat Doamne atunci când m-ai lăsat în viață dinaintea unei lumi căreia nu-i este nimic de trebuință pentru simplu motiv că se are pe sine. Cui aparțin eu nu aș mai putea spune, căci posed un certificat de nenăscare, de neaparținere ăstei lumi. Într-o lume făr’ de identitate și făr’ de rădăcini, în care semenii se lamentează că dețin totul, că totu-i cu putință, dar Tu i-ai lipsit de șansa de a-și atinge gloria, mie îmi rămâne grota, lăcașul în care s-a copt prima dintre lucidități, creatoarea de iluzii. Poate doar întorcându-mi tot conceptul existențial către geneză mi-oi găsi și eu un loc între semeni, sau motivația de “a fi”. Rogu-te Doamne! Dă-mi ceva, o poruncă snoabă orice, doar să simt că sunt încă viu și lumea nu șade-n prăpastia unui vid ireveresibil …   

(XIII)

Firea noastră provine din măruntaiele ființei. Superficialitatea ne trădează caracterul, căci nu știm bine a ascunde totul și ceea ce ni se pare mărunt și desuet ne provoacă disprețul dezvăluindu-ne adevărata față. Prin gesturile mici ne arătăm ADN-ul. Din păcate numai astfel învățăm noțiunea regretului; restul aparține posterității și bârfologilor de profesie ...

    *

  Fiecare răsărit îmi induce revenirea dintre morți. Nu există  blestem mai mare decât recidiva și stăruirea în coma cotidiană, singura soluție supraviețuirii până la marele final. Ce motiv ne trebuie pentru a insista în comă când toate sunt la fel și cu aceeași finalitate? Oferiți-mi un singur motiv de bucurie și mă oblig să vă veghez fiecare clipă din somnul tăcut.  Credeți-mă, este cea mai onestă compensație …

*

Dacă istoria ar fi consemnat un Irod copil executând adulții cu siguranță astăzi eram mai aplecați spre ființă, mai iubitori și disperați după mângâierea Divinității. Cum să blestemi un copil fără educație, care acționează după bunul plac și orgoliu, taman în plenitudinea desfășurărilor forțelor interne care rânduiesc cele de trebuință unei personalități? Dojana ar fi echivalat cu condamnarea la moarte și Dumnezeu renunța la orice sacrificiu aruncat în măruntaiele fiului ...

*

Motivul pentru care suntem atâtea miliarde pe pământul ăsta ... Ființele golite de expresia iubirii sunt cele dedicate științei și evoluției, dar ele sunt atât de puține încât nu se poate forma nici măcar un pluton de execuție.

*

Lumina din capele nu ne aduce nici revelația izbăvirii, nici cea a liniștii. În schimb lipsa luminii ne relevă spaima liniștii, a iminentei întâlnirii cu Divinitatea. La o eventuală întâlnire cu El, suntem muți nu din lipsa argumentelor ci pentru că am fost învățați că El știe totul. Ce poți spune cuiva care știe totul? … și mai grav, ce poți oferi cuiva care are totul?  

Destine paralele

Mi-alunecă gândul spre tine

Și-n lacrimă stau suspendat,

Un ultim sărut de la tine

Mi-ar spune ce s-a întâmplat.

Genunchi-mi suportă pământul

Privirea te caută-n gol

Ce poate mai spune cuvântul

Mai bine mă mut la un pol.

Acolo e iarnă eternă

Și tot ce-a fost viu a-nghețat,

Un suflet coboară în bernă

Și tot ce-a iubit a uitat.

Mă duc într-un loc fără nume

Lipsit de ispite păcat,

Iertare mai cer pentru lume

Să pot a mă stinge-mpăcat.

Destine ce știu că există

Se rup, încovoaie și fug

În toate tristețea persistă

Și totul se arde pe rug.

Despre păcatul iubirii (II)

... când mă întorc în mine și mă gândesc la cum pot iubi nu-mi este de trebuință decât acea trăire intensă, pervertită ulterior în sentimentul imolării (autosacrificare prin ardere), să mă preling imaginar spre rugul unde mi-am răstignit toate închipurile platonice; căci trebuie a recunoaște că mă sufoc făr` de paroxismul iubirii și al senzației că dincolo de ea nu mai este cu putință nimic de aflat, simțit și trăit. Să stai fixat în extaz, să te completezi prin exprimarea bestialității ce te definește pentru a-ți impune dominarea sexual-animalică, iar ea să-ți fie împărtășită, a te lăsa sedus de agonia plăcerii trupului încordat de dorință abandonat într-o ultimă suflare, precum cea a izbăvirii dinaintea morții, știind că se poate muri iubind astfel. Mă știu că doar iubindu-te astfel pot suporta inevitabila povară a singurătății, când tu nu mai ești, iar eu trebuie să mă împac cu fascinația amăgirii. Voi împrăștia nefericirea în fiece trup și afect ce mă va străbate după tine, până la momentul unei alte imolări în care voi schimba doar lemnul rugului, pentru o trăinicie mai îndelungată a flăcării. Cu fiece ardere îmi șterg din umbra demnității pe care o port cu mine, pierzându-mi astfel și din uzul rațiunii. Ce poate fi mai mult precum sublimul decât să urzești împotrivă-ți, iubind cu sufletul curat și complăcându-te în mizeria desfrâului carnal!? Blestemul iubirii, în fapt este neîmpărtășirea ei; elogiul iubirii îl aduci nu prin contemplarea sentimentului ci prin trăirea ei extatică. Îmi doresc ca iubirea să fie percepută ca un păcat, să fiu judecat și condamnat la veșnicia morții și dacă voi fi lăsat să aleg, atunci să fiu executat prin ardere pe rug, să pot iubi și dincolo de moarte ...       

Sunt bărbat, deci nimic din ce-mi poate oferi femeia nu-mi este străin

 

… astfel ar trebui să se exprime orice bărbat care a iubit/iubește femeia, cea apropiată sufletului, a altuia, sau o străină. Cert este că oricât te-ai dedica acestui motiv care stă la baza tuturor războaielor (mai puțin celor religioase) este prea puțin; uneori trăiesc cu amărăciunea faptului că o facem chiar inutil. Nu-mi sunt îndeajuns amărăciunile aduse-mi de relația cu umanitatea, trebuie să mă și accept nevrotic în încăpățânarea de a înțelege eternul feminin. Diferența majoră între femeie și umanitate constă în faptul că dacă în cazul umanității plimbându-mă printre semeni revin în mine mai sărac și mai determinat să mă refugiez în singurătățurile mele, în cazul unei “plimbări” prin afectul și gândirea unei femei mă întorc în mine ațâțat, uneori (aparent) iremediabil îndrăgostit. Mă salvez prin certitudinea reverenței dinaintea unei iluzii, că pot iubi defintiv și irevocabil, când știu cât de mult vid zace în mine. Este foarte adevărat că acest vid cere imperios un substitut, o eliminare, dar tot certitudine îmi este și nevoia asiduă de singurătate, de liniște. Ori, să recunoaștem orice femeie înseamnă viață, trăire, devotament, atașare, dăruire, sub nici o formă liniște. Din nefericire nici noi și nici ele nu știm aduce echilibrul decât în forma lui primitivă, precară.  În definitiv iubim pentru că ne este nouă de trebuință, pentru că ardem să oferim, să evadăm și irosim în necunoscut; suntem incapabili să primim natural, să trăim cu acea detașare a iubitorului de arte, de frumos. Ne dorim totul oferind doar puțin. Nimic nu este simplu, nici măcar pentru eternul feminin; întotdeauna dinapoia nurilor și diafanului vom afla mai devreme sau mai târziu singurătatea, acel pustiu înfricoșător, un fel de exil în tainele numai de ele știute. În tenebrele femeii, dacă ajungem la ele, poți afla fericirea (chiar și în forma ei filozofic-utopică), în tenebrele noastre nu găsești decât urmele manifestului acelei fericiri scăpate de sub lacăt. Ce de obicei, trist obicei, la noi mai nimic, la ele totul …