sindrom

la ce-ntrebări se mai impun răspunsuri
când mi-este greu știind că nu-ți mai sunt?!
degeaba dezmierdare și liniște-n întinsuri,
degeaba zeii ne coboară pe pământ;
 
de ce mi-e greu știind că-ți este bine,
de ce sunt trist știind că te iubesc?!
chiar de îmi dai întregul ce-mi cuvine,
firescul tău m-ajunge-n nefiresc.
 
cum să separ iertarea mea de moarte,
cum să le întorc pe toate în firesc,
greșesc, repar, le potrivesc pe toate
și îmi tratez demența prin ”iubesc”;
 
ce ne desparte nu-i de suficiență,
ce ne apropie nu e-ntr-un destul,
ce-i mâine-i doar motivul din pasiență,
ce-i astăzi ‘i-un motiv pentru sătul.
 
sub ce-ntrebări ți-ascunzi starea de veghe,
la care gesturi mai aștepți răspuns?!
tristețea mea m-a îmbrăcat în zeghe,
tristețea ta îmi este-un neajuns;
 
nu-i pot reda firescului savoarea
acelui simplu dor de la-nceput,
m-am priceput dar mi-am pierdut răbdarea,
mă simt o renunțare-n absolut…
   

nedevenire

 

levitez. doar prin gând nu prin faptă,
doar o neglijență dinspre ceea ce sunt,
în fond suntem nimicul ascuns în șoaptă,
nimicul dintr-un ”zăbovind pe pământ”;
 
mă păstrez înspre omul căutându-se prin om,
mă caut și mă simt prin tălpi și prin palme,
mă visez asudând în simptomul uscatului pom
sedus de-o-nchipuită Evă și perfectul ei din forme.
 
mă-ndrept s-ating, mă-ndrept să gust din interzis,
mă pedepsesc prin gestul cel mai lacom,
străin pierdut pe sensul destinului contrazis,
sindromul luciferic, o pledoarie pentru supraom;
 
în mine se duce un război în toată firea,
prin el rezist la tot ce mi-a indus geneza,
respir conștient, respir din plin nenorocirea,
iubesc păcatul, femeia, omul, refuzând asceza.
 
în fond ce se mai poate oare în astă lume,
ce plus sau minus pot s-aduc în firea ta preocupată,
plătesc în ieri, în azi, iubirea mea să se consume,
mă ard pe rugul cel mai stins, îmi ești coroana Lui ghimpată;
 
mă voi opri când încă mai rezist și mă suport,
din a iubi tot ce-a sfidat și a respins firescul,
nedevenirea mea se-ascunde între viu și mort,
astfel mă știu, iubind complet, sublimu-ți și grotescul…

odă iubirii ascunse

acum, pentru că plouă,
mi-am amintit că mi-ai fost strop,
în răsărit picur de rouă
și-n noapte viul din potop;
 
pentru că sunt în ceas de seară,
mi-am amintit, mi-ai fost amurg
și flacăra topită-n ceară,
o rugă-ascunsă-n demiurg.
 
când simt că ochiul mi se zbate
și tâmpla simte a ta lipsă,
îmi ești din nou intensitate
și-un soare negru în eclipsă.
 
chiar nu mai știu cine îmi sunt
și cum de mi-ai ieșit în cale,
acum că plouă și-n amurg de gând,
nehotărât în puncte cardinale,
 
mă las turbării grea din vânt
purtat în vrajba lumii prenupțiale,
și-n rătăcirea mea zidită prin cuvânt
voi da tribut iubirii primordiale.
 
tributul meu să fie propriul eu,
al nimănui și totuși ‘ți-aparțin,
în ceara, tâmpla și amurgul meu
să-mi fii tu rătăcirea din destin…
 

dor de tine

mă declar într-un plâns și-o tristețe,
departe în noapte iubirii i-e bine,
în mine himere stârnesc injustețe
și toate-s nimicuri când mi-e dor de tine;
 
se încaieră fiare în umbra ta rece,
tandrețea-ți se pierde în paturi străine,
plagiatul iubirii în tine petrece,
și toate se uită când mi-e dor de tine.
 
mă târâi pe urma-ți duhnind a păcate
sau stau în genunchi strivit sub suspine,
de tine n-am parte, de mine n-am parte
și toate-s degeaba când mi-e dor de tine;
 
departe ești dusă sau poate pe-aproape,
iar inima-n canturi slăbite se ține,
groparii se-adună iubirea-mi să-ngroape

dar pământul îngheață când mi-e dor de tine.
 
mă tem de-acea apă din lacrimi ce-i strânsă,
de sarea uscată pe buze și-n pâine,
de moartea perfidă în sânge ascunsă,
dar totul se arde când mi-e dor de tine;
 
din când în când mă-ntreb de am scăpare,
dacă mai pot, mai poți și cât va mai ține,
în mine simt viața încet cum dispare
dar orice-i posibil când mi-e dor de tine.
 
mie- dor de tine și de umbra ta cea rece,
mi-e dor să văd cum umbra-ți calea mi-o petrece…

nu pot

nu-ți pot aduce raiul pe pământ
căci nu am stofă de-mpărat sau înger,
nu mai grăbi ”Adio! Pe curând!”
și nu-ți mai pune în privire fulger;
 
nu pot să-ți satur foamea de iubire
și nici să-ți îmblânzesc natura,
e fără sens să nu-mi mai dai de știre
și să-mi impui a-ți suporta tortura.
 
nu pot să te mai las prin gânduri
să-ți duci tristețea pân’ la capăt,
mi-ești dragă toată, și-n rotunduri,
‘ți voi sta aproape, nu-s în treacăt!
 
nu pot să tac și-ți spun pe nume,
de la începuturi și în toate,
nu-i vremea acum de traume,
să ne iubim cât se mai poate;
 
nu pot să-ți spun cât vom mai fi
și nici cum o să se termine,
dar pot să-ți spun ”Te voi iubi,
cât pus-a Domnul viață-n mine!”
 
 

suflet nepereche

sunt o ruina bine întreținută
ce-ncape încă-n haina cea mai veche
când Universu’ îmi face-n jur redută
sunt singurul, nu sufletul pereche;
 
și-am devenit părinte-n calea firii,
și-ntr-un firesc copil al nimănui,
mă subțiez pe tabla împărțirii
imunizat la tot ce ai să-mi spui.
 
m-am pregătit de ultimul asediu,
mi-am asumat pedepsele tăcut,
din Dumnezeu nu pot să-mi fac remediu,
prezentul meu nu poartă un trecut;
 
mai pot sau nu, nu este o-ntrebare,
renunț sau nu, nu este un răspuns,
probabil nu-s pasibil de iertare
pentru că nu mi-am fost îndeajuns.
 
am capu-n mâini doar ca să-mi sprijin tihna
din mine mușcă amintirea ta,
mi-ar da târcoale moartea ca nebuna,
dar haina veche i se pare grea;
 
deci,… mai rămân să gust otrava vieții,
să-mi spun senil - poetul nepereche,
să scrijelesc cu vers umbrit pereții,
sunt singurul, nu sufletul pereche…

poem în lipsă

am scris despre iubire atât de mult
doar pentru că, firesc, iubesc.
nu voi declara nimic:
pe cine iubesc,
de când iubesc,
cât voi mai iubi
și mai ales,

cât de mult iubesc.
nu, nu este o dovadă a discreției mele;
pur și simplu,
această iubire,
de când s-a întâmplat,
nu mai este a mea.
pur și simplu,
această iubire,
îți aparține…