odă iubirii ascunse

acum, pentru că plouă,
mi-am amintit că mi-ai fost strop,
în răsărit picur de rouă
și-n noapte viul din potop;
 
pentru că sunt în ceas de seară,
mi-am amintit, mi-ai fost amurg
și flacăra topită-n ceară,
o rugă-ascunsă-n demiurg.
 
când simt că ochiul mi se zbate
și tâmpla simte a ta lipsă,
îmi ești din nou intensitate
și-un soare negru în eclipsă.
 
chiar nu mai știu cine îmi sunt
și cum de mi-ai ieșit în cale,
acum că plouă și-n amurg de gând,
nehotărât în puncte cardinale,
 
mă las turbării grea din vânt
purtat în vrajba lumii prenupțiale,
și-n rătăcirea mea zidită prin cuvânt
voi da tribut iubirii primordiale.
 
tributul meu să fie propriul eu,
al nimănui și totuși ‘ți-aparțin,
în ceara, tâmpla și amurgul meu
să-mi fii tu rătăcirea din destin…
 

dor de tine

mă declar într-un plâns și-o tristețe,
departe în noapte iubirii i-e bine,
în mine himere stârnesc injustețe
și toate-s nimicuri când mi-e dor de tine;
 
se încaieră fiare în umbra ta rece,
tandrețea-ți se pierde în paturi străine,
plagiatul iubirii în tine petrece,
și toate se uită când mi-e dor de tine.
 
mă târâi pe urma-ți duhnind a păcate
sau stau în genunchi strivit sub suspine,
de tine n-am parte, de mine n-am parte
și toate-s degeaba când mi-e dor de tine;
 
departe ești dusă sau poate pe-aproape,
iar inima-n canturi slăbite se ține,
groparii se-adună iubirea-mi să-ngroape

dar pământul îngheață când mi-e dor de tine.
 
mă tem de-acea apă din lacrimi ce-i strânsă,
de sarea uscată pe buze și-n pâine,
de moartea perfidă în sânge ascunsă,
dar totul se arde când mi-e dor de tine;
 
din când în când mă-ntreb de am scăpare,
dacă mai pot, mai poți și cât va mai ține,
în mine simt viața încet cum dispare
dar orice-i posibil când mi-e dor de tine.
 
mie- dor de tine și de umbra ta cea rece,
mi-e dor să văd cum umbra-ți calea mi-o petrece…

nu pot

nu-ți pot aduce raiul pe pământ
căci nu am stofă de-mpărat sau înger,
nu mai grăbi ”Adio! Pe curând!”
și nu-ți mai pune în privire fulger;
 
nu pot să-ți satur foamea de iubire
și nici să-ți îmblânzesc natura,
e fără sens să nu-mi mai dai de știre
și să-mi impui a-ți suporta tortura.
 
nu pot să te mai las prin gânduri
să-ți duci tristețea pân’ la capăt,
mi-ești dragă toată, și-n rotunduri,
‘ți voi sta aproape, nu-s în treacăt!
 
nu pot să tac și-ți spun pe nume,
de la începuturi și în toate,
nu-i vremea acum de traume,
să ne iubim cât se mai poate;
 
nu pot să-ți spun cât vom mai fi
și nici cum o să se termine,
dar pot să-ți spun ”Te voi iubi,
cât pus-a Domnul viață-n mine!”
 
 

suflet nepereche

sunt o ruina bine întreținută
ce-ncape încă-n haina cea mai veche
când Universu’ îmi face-n jur redută
sunt singurul, nu sufletul pereche;
 
și-am devenit părinte-n calea firii,
și-ntr-un firesc copil al nimănui,
mă subțiez pe tabla împărțirii
imunizat la tot ce ai să-mi spui.
 
m-am pregătit de ultimul asediu,
mi-am asumat pedepsele tăcut,
din Dumnezeu nu pot să-mi fac remediu,
prezentul meu nu poartă un trecut;
 
mai pot sau nu, nu este o-ntrebare,
renunț sau nu, nu este un răspuns,
probabil nu-s pasibil de iertare
pentru că nu mi-am fost îndeajuns.
 
am capu-n mâini doar ca să-mi sprijin tihna
din mine mușcă amintirea ta,
mi-ar da târcoale moartea ca nebuna,
dar haina veche i se pare grea;
 
deci,… mai rămân să gust otrava vieții,
să-mi spun senil - poetul nepereche,
să scrijelesc cu vers umbrit pereții,
sunt singurul, nu sufletul pereche…

poem în lipsă

am scris despre iubire atât de mult
doar pentru că, firesc, iubesc.
nu voi declara nimic:
pe cine iubesc,
de când iubesc,
cât voi mai iubi
și mai ales,

cât de mult iubesc.
nu, nu este o dovadă a discreției mele;
pur și simplu,
această iubire,
de când s-a întâmplat,
nu mai este a mea.
pur și simplu,
această iubire,
îți aparține…

nerenuțare

 

n-am să renunț la ce îmi ești,

chiar de mi-ar fi ultima noapte,

‘n-amarul meu îmi prisosești,

cu tot cu visele-ți deșarte;

 

n-am să renunț sub lacrimă,

căci sunt din lut și apă-mi cere,

să te iubesc până la crimă,

nu-mi e un chin, e doar plăcere.

 

n-am să renunț la ce-i rutină

cât tu te plimbi prin ea, prin viață,

sorgintea mea nebun-latină

te va topi când mi-ești de gheață;

 

n-am să renunț la umilință

și la iluzia marii înfrângeri,

”să te iubesc” îmi stă-n ființă,

”să te urăsc” îl uit în îngeri.

 

n-am să renunț ce-am început,

ești arta existenței mele

că-s mai slăbit, iernit și slut,

tot consecvență-mi ești, femeie!

 

nu mă pricep, după cum vezi,

la renunțare și iubit,

să te posed, să mă posezi,

nebun Manole, te-am zidit,

în mine, gânduri și dovezi,

n-am să renunț la infinit…

Epistolă către nimeni (XII)

Sunt doar un om! E suficient de complicat să înțelegi această afirmație. Natura umană este extrem de generoasă cu trăirile, iar plaja sentimentelor și a resentimentelor este infinită, deși ne confruntăm cu aceleași temeri, aceleași neajunsuri, aceleași infime clipe în care ne vizitează ideea fericirii. Aceleași…, aceleași…, aceleași…, ceea ce ne induce confuzia unei identități genetice comune, dar dacă judecăm atât de simplist natura umană atunci suntem într-o eroare majoră. Chiar dacă trăirile noastre sunt identice ca și trăiri, diferă intensitatea lor dar și timpul manifestului lor. Scepticii și pesimiștii identifică viața ca pe o prăvălie cu orori. Chiar dacă, indubitabil, toți trecem pragul prăvăliei, cu certitudine nu vizităm concomitent același raion, nu facem trocuri sau cumpărături de pe același raft.

Am stat adeseori să mă întreb dacă am un fetiș pentru suferință. Spun asta pentru că mi-e dor de tandrețea ta. Aveai o tandrețe cu aspecte fatidice care năștea în mine foarte multe gânduri, care de cele mai multe ori erau mult prea profunde pentru a se opri la lacrimi. Tandrețea ta, exprimată mai ales în nopțile fără opreliști, așeza în subconștientul meu vise lucide care mă țineau treaz dincolo de orice capitulare temporară. Știi cum este să ai parte de vise lucide?! Nu știi, pentru că nu te-am auzit niciodată vorbind despre ele și nici nu am remarcat ca agitația viselor mele să te fi contaminat. Visele mele lucide s-au dispersat dar simt reminiscențele lor în mine. Uneori, în nopțile pline de eclipsa inimii mele, aud în jurul meu sunete care-mi provoacă amintiri și chiar senzații tactile care-mi provoacă dureri. Nu-mi rămâne decât să neg ceea ce sunt în acele nopți, să muncesc sisific pentru a mistui acea rămășiță de adicție care încă te definește cumva, într-un anume fel, în mine. Chiar dacă-mi displace ceea ce par a fi, mă liniștește speranța că propria-mi identitate mă va ajunge întotdeauna din urmă și va trăda intrusul din noapte.

Sunt în viața noastră oameni care se poartă ca și cum ne-ar fi uitat, dar ei știu mereu când să apară pentru a nu fi uitați. Sunt la curent cu prezentul nostru, dar mai ales cu incertitudinile lui. În această categorie, aparte de altfel, te-ai înrădăcinat și tu, spre definitivul meu. Eu am învățat de la tine că orice aș concepe pentru a fi păstrat este o iluzie, pentru că mereu vom fi deposedați de ceea ce iubim, apreciem, sau de ceea în ce am investit, indiferent că suntem deposedați de semeni sau de însăși Divinul prin intruziunea firească a morții. Curios, și totodată interesant, este că tu nu ai învățat de la tine și nu concepi să pierzi ceea ce îți aparține sau crezi că îți aparține. Știai că tăcerea omului este provocată de tăcerea inimii lui? Dacă vei accepta această tăcere înseamnă că ți-ai asumat deposedarea, că o înțelegi și că ți-a reușit propria supraviețuire; mai precis ți-ai supraviețuit. Îmi doresc să mai adaug doar atât: nu colecționez rivalități și nici suflete, mai ales a celor care se dau de pomană!...