Cronicizare

Ceea ce noi numim iubire alții numesc păcat.

Omul are dreptul la eroare,

la judecată și prejudecăți,

dar dincolo de veghea lumii

nouă ne rămâne tot timpul păcatului.

Păcatul acesta ne definește,

ne potrivește,

iar lor, celor din culmea veghii,

le trăiește viața!

Noi cu surghiunul iubirii,

ei cu iluzia descompunerii ei în fărâme,

să le-ajungă și lor.

Nu-i putem învăță să iubească,

nu-i putem dezvăța să ne judece,

nici măcar nu merită să le corupem rațiunile.

Tu doar iubește-mă, adorata mea,

așa cum m-ai învățat să te iubesc,

sau mai bine
îmbolnăvește-mă de tine...

Eros

Dragostea nu are vârstă,

însă dacă dragostea ar avea vârsta mea,

ea ar avea vârsta copilăriei,

a șovăielilor,

a temerilor,

a fragilității premature.

Se întâmplă doar o singură dată,

primordial,

ducându-ne în timpul schimbării definitive.

Dacă dragostea ar avea vârsta mea,

ea ar fi atât de tânără

încât nu merită împărțită.

Dragostea este unitatea de măsură a unicității.

Ne rămân de împărțit doar ecourile ei târzii!...

Născut în zodia salciei

Femeie!.. m-ai născut într-o dimineață,

când lumina soarelui încă nu întâlnise pământul.

M-ai așezat într-un leagăn făcut din nuielele salciei

care ți-a păzit amintirile

și-n ultima umbră a nopții

mi-ai urat să iubesc așa cum tu niciodată nu ai fost iubită.

De-atunci îți iubesc consoartele

de la marginea cărnii până-n cămările inimii lor.

Iubesc din talpă până-n tâmplă,

din coapsa stângă-n până-n cea dreaptă,

din vârful sânilor până-n-năuntrul inimilor nepotolite.

Iubesc cu-aceeași râvnă

trupescul lumesc al femeii,

doar numele lor diferă.

Și culoarea ochilor,

forma buzelor

sau aroma nurilor.

Pentru inimile lor caut o salcie care să-mi păstreze amintirile.

Sălciile cresc doar la marginea destinelor

și până la-mplinirea lor,

iubirile mele rămân fantomele prezentului...

Nu există tratament pentru moarte

Viața este o înșiruire de întâmplări. Întâmplările le datorăm semenilor. Aliniați la rândul din care se poate arunca o privire nestingherită asupra nefericirii noastre, tributari primitivismul nemilos, ei ne condamnă la singurătate. Nici ea, singurătatea, nu ne va locui suficient, pentru că orice stare, orice agoniseală cotidiană, în fapt, înseamnă îndepărtarea de sine, conviețuirea cu întâmplarea, dar mai ales, conviețuirea cu cei din spatele întâmplării. Viața este o stradă înșiruită de-a lungul popasurilor pe care le facem. Fiecare popas înseamnă o casă, o întâmplare, un om, un detaliu. Dacă am putea fi doar simplii musafiri, fiecare casă ar fi doar o galerie de trăiri și sentimente, o galerie pe care am privi-o indiferent, dar nu, nu reușim și astfel casele devin un memorial al întâmplării de atunci, un muzeu al eșecului personal. Pășim în stradă doar pentru a intra în următorul muzeu.

Viața are întotdeauna gustul pe care-l alegem.     

Viața este o înșiruire de întâmplări desfășurate pe o stradă locuită de chiriașii temporari ai destinului nostru.

Parcurgem tot drumul aflat dinaintea noastră doar pentru a afla, la final, că nu există tratament pentru moarte!...    

trecutul meu nu te mai știe

începutul nostru a fost perfect. știi motivul?

pentru că trecutul meu nu te știa.

încet și incert ți-ai făcut loc în el;

mai întâi în memoria perfecțiunii primei zile,

apoi în prima noastră rutină împlinită.

îmi devenisei prezentul trecutului recent

și călcând peste sincronul sangvin al inimilor noastre,

mi-ai fost stăpâna anotimpurilor.

apoi, dintr-un motiv de neînțeles pe-atunci

mi-ai ars anotimpurile,

rând pe rând,

din primăvară până-n iarnă.

Apoi, din nou acel apoi de care ne leagă totul,

într-o geometrie absurdă,

ne-ai devorat ciclic,

legându-mă cu lanțul concentric al fiecărei aniversări.

Îmi datorezi toate viețile care mi s-au întâmplat supraviețuindu-ți,

îți datorez doar prăbușirea în tăcerea dinaintea naufragiului.

Azi încep o nouă iarnă!

Tentat de adâncirea în ”dintr-un decembrie”

am realizat că în recentul singurătății mele,

inima-mi s-a eliberat de povara deosebirii dintre ierni. știi motivul?

pentru că trecutul meu nu te mai știe!...

Să-mi fii (Sonetul I)

A fi plin de tine-n fapte

și de mult preaplinul vieții,

mituind pe toți profeții

pârgul tău l-aș duce-n coapte;

muză fiind la toți poeții,

ziua-i prefăcut-o-n noapte,

și-n odihna zilei șapte

bei din roua dimineții,

de pe buzele tristeții.

Pleacă-o rugă spusă-n șoapte,

spre vestalele necoapte,

alungând pe toți profeții:

să-mi fii stea de miazănoapte,

să-mi fii argumentul vieții!...

Abisul din absint

dacă Dumnezeu m-ar goli de orice taină,

probabil că viața s-ar răzbuna pe El,

refuzându-mă.

m-agăț de valuri și creste,

de alge și iarbă, caut un loc

unde să-mi ascund tainele.

Nu cred că Dumnezeu a început lumea cu mine,

dar mă simt ca la începuturile ei

și știu,

simt,

că tainele mi le pot păstra doar ucigându-l.

mă gândesc că Dumnezeu știe totul despre moarte,

îi cunoaște îndrăzneala,

șovăielile,

ca atare,

din nou mă împac cu El,

gândindu-mă și că tainele mele

nu-i sunt de trebuință.

Charon îmbarcă doar suflete,

iar tainele-i rămân Lui;

atunci de unde mirarea

și-mpotrivirea,

dinaintea golirii dumnezeiești?

Mă recitesc și-mi promit,

că acesta este ultimul pahar de absint...