Iarna neagră

Am traversat un timp

al netimpului,

în care locuiau provizoriu

stigmatizații ultimei iubiri.

Aici se negociază doar clipa

și locuiesc doar exilați ai sinelui.

Împresurați de frigul iernii eterne

ne-adăpostim

în undele și neundele străinilor.

Din când în când

un înger se sinucide;

un sacrificiu inutil pentru iubire.

Dumnezeu ne-a permis să-i fim egali

și îngerii redevin oameni,

ca noi,

stranii exilați ai sinelui.

Aici nu ninge

decât în clipa redevenirii.

Mai ții minte, draga mea,

când îți spuneam,

că iubirea-i preschimbă

pe oameni în îngeri?!...

Vorbește-mi despre fericire

Cu tine, dinaintea mea,

timpul se comprimă.

Oricât de infimă ar fi clipa

te-aș ruga

să-mi vorbești despre fericire.

Simplitatea exercițiului de imaginație doare!

Taci. Mă privești.

Fericirea este costisitoare

doar pentru cei lipsiți de povara cunoașterii

și pentru stăpânii cuvântului.

Nu-mi spui nimic?

Atunci poate mă lași pe mine

să încerc

a-ți vorbi despre fericire.

Îți spun doar că...

de când te-ai mutat din mine,

fericirea este un comis voiajor.

Și ca să nu uit,

până la binecuvântata revedere

(dacă cerul și-ar mai dori să ni se-ntâmple)

îți spun în scris:

doar neființa ta m-ar lăsa pradă nefericirii...  

Ultima scrisoare

 

Iarna m-a vizitat mai repede.

Acel decembrie

peste care încă timpul uitării

n-a trecut

mă vrea îngropat

în cenușa amintirii.   

Încă mai găsesc motive

pentru a mă trăi

până la capătul destinului,

ca atare,

libertatea spre care tind

rămâne o simplă iluzie.

Prima mea ninsoare,

ultima scrisoare

și revelația înstrăinării.

Tot ce am iubit cândva

dincolo de ființă,

mi-e de-o înstrăinare

surdă,

mută,

înnegurată...

ajuns într-un niciunde...

ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,

din când în când în umbra veșnic trează,

tu prinsă-n amintire, eu prins într-o durere,

scrisoarea stă nescrisă, cuvântul delirează;

trimis-am în amurguri, nemijlocite gânduri,

triumf să mi-te-aducă, ofrandă nebuniei,

decor din fericirea celor sfârșiți în rânduri

și o zvâcnire-n rugă, complice agoniei!

ajuns-am prin absență, să cred că un crepuscul

te-a rătăcit prin lume, să-i fi subiect de bârfă,

motivul întinării-l vor scrie cu majuscul,

”IUBIRE INTERZISĂ, ÎNTRE-UN NEBUN ȘI-O TÂRFĂ”;

tu nu băga în seamă, încrâncenarea fadă

și nu răbda-ntre coaste disprețul care-l porți,

în ochii tăi femeie, tot ce-ai iubit readă,

tu fă-mi din ei iertare și pentru-mi suflet, porți!...

căci te-am iubit cu-adâncuri și te iubesc cu vrere,

mi-e dorul pe de-a-ntregul, nu pe bucăți corpuscul,

ajuns-am doar să cred în clipa din tăcere,

ajuns-am prin absență, să cred într-un crepuscul;

din ziua-nstrăinării mi-am pus tribut pe suflet,

pe zâmbet și pe lacrimi, pe ce se poate-ascunde

și-n clipa din tăcere, cu tine toată-n cuget,

exilul meu din tine m-a dus într-un niciunde...

Cuvinte...

Trăiesc sub impresia faptului că ceea ce scriu doar pentru mine rezonează la un cu totul alt nivel în raport cu lumea exterioară eului propriu. Este ca și cum doar ceea ce scriu pentru mine contează. Mă simt altfel când folosesc cuvintele doar în perimetrul anturajului ființial, fiindcă tot ceea ce se scrie în intimitate, în cazul meu se trăiește. Când îmi scriu mie totul este sangvin. Cuvintele curg organic și nu se caută de explicațiile pe care semenii le cer. Scriu pentru mine și atunci cerul și pământul sunt totuna, pentru că trăind dincolo de orice limită socială impusă, omul din mine - dezlănțuit și dezinhibat, s-a mutat în geana cerului și-a pământului; mai exact m-am mutat în locul unde cerul îngenunchează pentru a primi sau oferi sărutul pământului. Te-ai gândit vreodată, tu cel care citești, cum este să scrii fiind în același timp frate cu Atlas și Prometeu?! Sunt convins că nu, pentru că tu - cel care citești acum aceste rânduri, ești orfanul cerului și pământului și geana cerului nu te dezmiardă cu lacrima de la capătul ei.

Când scriu numai pentru mine se-ntâmplă trăire, se-ntâmplă bătaie de inimă și aripă de pasăre atingând cerul. În afara acestui spațiu și timp se-ntâmplă doar cuvinte...   

Elegie (patrusprezece/a XIVa)

Nu mi-s lămurit încă,

cum stă treaba cu nefericirea.

Decăderea m-a locuit întrupându-te,

apoi înlocuindu-te cu vidul

în care timpul nu-și știe cadența.

Milioanele de timpi morți

mi-au fost singurii martori.

Renăscut din ceea ce n-am știut că am fost

m-am întors în lumină

și aștept ca un necunoscut,

sau timpul cel viu,

să ne facă cunoștință...

Ce vânt mi te aduce-n simțire?!...

Mă înec în bătaia lui rece

și mă tem dinapoia ferestrei închise;

dincolo de timpuri vântul petrece,

un mugur de gând mi-altoise.

Se făcea că-mi revii în hotarele ființei,

o iertare să-mi dai prin sărutul pe tâmplă,

mă chircesc în durerea dorinței,

în bărbat un copil se întâmplă;

ne privesc în trecut, prin gaura cheii,

e-o sfială în gesturi și în palme tandrețuri,

păcatul din carne stârnește ateii

și raiul coboară în lista de prețuri.

E noapte și frigul prin vânt stă la pândă,

mă înec în bătaia lui rece,

deschide-i fereastra, iluzie să-ți vândă;

ce poți păstra când totul trece?!

Deprins cu răsăritul pornind din amurgire,

plătesc răspuns prin troc,

renunț la nemurire;

mă-ntreabă sufletul prădat de foc:

ce vânt mi te aduce-n simțire?!...